Aceasta este o schiță de concept, dar te provoc la reflecție. René Magritte este cel care i-a pus la încercare pe contemporani cu o lucrare artistică, realistă cu titlul „Ceci n’est pas un fromage”. Acest articol este o glosă în jurul brânzei.

Dar ce este brânza?

De-alungul timpului, al ultimilor 14 ani, călătorind intelectual prin abisurile cunoașterii în adâncul analogic contemporan, depozitat în arhive, biblioteci, pe urma produselor aalimentare de origine, adesea am intrat și în teritoriul istoriei devenirii produselor lactate.

Diverse piese de cunoaștere au apărut ici și colo, și așa cum probabil știi, istoria se naște din interpretarea speculativă a unor dovezi.

Transhumanța

Întâmplător, o parte din precedesorii mei, pe linie maternă, au avut ca ocupație originară oieritul. Străbunicul meu, Niculae Chiujdea (sau Chiușdea) și soția sa, Elena Bidu, au fost originari din satul Șimon, comuna Bran. Asta conform actelor lor, de naștere, în original, azi depuse și expuse la muzeul localității Topolog din județul Tulcea, Dobrogea, România.

Nicolae și Elena au emigrat din Țara Oltului, în Dobrogea, pe calea transhumanței, cândva în a doua jumătate a secolului XX, după alipirea provinciei la Principatul României, după 1877. Să  fie  pomeniți!

Ei au făcut parte dintr-o mișcare socială mai amplă, determinată de modelul economic al transhumanței. Istoricii i-au numit pe acești noi coloni ai Dobrogei, mocani. Am dat peste această perspectivă în studiul, publicat în 1946, al lui D. Șandru, intitulat Mocanii în Dobrogea. Sunt publicate și studii despre transhumanța care a determinat ciobanii, cu preponderență etnici români, să penduleze, migratoriu, cu turmele, în Țara Oltului, din aria Făgăraș, către Dobrogea otomană, dus și întors.

Transhumanța este un model de creștere a animalelor, care fructifică oportunități naturale, economice și sociale (pre-existente organizării unei societăți moderne).

Natura și oieritul

Oportunitățile naturale au fost cele create de diferența geografică dintre pășunile alpine, cele de joasă câmpie, existența anotimpurilor. Creșterea oilor a însemnat folosirea zonelor montane înalte, într-un anumit sezon, de primăvara până toamna, ca apoi, pe iarnă, să se coboare către zonele joase din ceea ce astăzi este România, la acea vreme practicându-se transhumanța în Dobrogea.

Proprietatea și transhumanța

Regimul transhumanței a fost determinat de existența unui regim strict de proprietate în Transilvania înainte de unirea cu Regatul României la 1918. Accesul sau lipsa accesului la pășuni au fost factori care au împins spre transhumanță. Pendularea din Țara Oltului spre Dobrogea și înapoi, a durat generații. O paranteză, în prezent există familii de oieri în Delta Dunării care se consideră sibieni, urmași ai celor de-acum 3 generații, și produc ceea ce ei consideră a fi, în mod eronat conform criterilor prezentului, telemea de Sibiu. Conform surselor, pe vremuri, o astfel de brânză era telemeaua de Chilia Veche.

De ce în Dobrogea?

Faptul că pășunile nu mai erau atât de disponibile, în regim de proprietate și cu cost economic redus în cadrul administrației austro-ungare, ca urmare a existenței unui regim strict de proprietate privată, respectiv delimitare a proprietății, a crescut atractivitatea teritorului dobrogean.

În Dobrogea sub otomani se practica tipul de organizare specifică, în devălmășie. Practic, toate aspectele naturale ale teritoriului, ca în orice altă parte a Imperiului, erau proprietatea sultanului. Nu indivizii au fost proprietari ai pășunilor, ci sultanul, până la 1878. Pentru pășunat se plătea administrației locale o taxă, iar pentru pășunatul necesar păstoritului, mocanii aveau acces peste tot acolo unde nu erau terenuri agricole, ocupate prin alte activități.

Fiscalitatea și emigrația mocană

Din studii istorice am aflat că un alt aspect provocat de transhumanță (dar colateral au influențat și conflictele de graniță din ceea ce astăzi este România) era acela că mocanii din Imperiu, plecau în transhumanță, dar nu se mai întorceau în Imperiu.

Se simțeau atât de bine în Dobrogea otomană, încât fiind subiecți fiscali ai administrației austro-ungare și nemaiîntorcându-se la timp în Transilvania, consulatul austriac de la Galați coresponda cu administrația otomană ca fugarii în Dobrogea, mocanii păstori să fie returnați în Transilvania.

Adică strămoșii noștri, o parte dintre ei, practicau evaziunea fiscală în formă continuată, într-o vreme când nu exista un regim mutual de impunere fiscală în arealul Balcanilor. Plecau unii cu oile și nu mai reveneau la matcă, în Transilvania.

Problema evaziunii fiscale este mai veche și a măcinat resursele administrației imperiale și pe timpul ocupării de austrieci a Olteniei. Conform Istoriei Olteniei, austriecii s-au trezit în situația, pe parcursul administrării provinciei că nu putea încasa taxele și impozitele. Când fiscul mergea la încasare, nu găseau pe nimeni acasă, oltenii se ascundeau, ascundeau bunurile impozitabile. Probabil pentru austrieci a fost un dezastru fiscal administrarea Olteniei. După circa 17 ani, parcă atât a durat, au profitat de oportunități și au abandonat Oltenia.

Transhumanța și oportunitățile economice

Pendularea sezonieră a mocanilor cu oile, de-a lungul a mai multor generații, a fost susținută prin efectele economice ale procesului. Parcursul transhumant a însemnat și fructificrea unor oportunități economice, deoarece pe parcurs oierii vindeau oi, lână, miei, brânză, cu care plăteau diverse nevoi dar și obligații față de proprietarii de pe parcursul de la Țara Oltului spre Dobrogea și înapoi. Probabil pe drum opreau la diverse târguri regional. Probabil trecerea cu oile se făcea pe la Brăila, Ghecet (azi Smârdan), pe la Giurgeni. Nu îmi explic tehnic cum, dar ceea ce ne-a rămas ca moștenire este Vadu Oii. Și astăzi se trece în Dobrogea, județul Constanția pe unde altădată pendulau mocanii.

Sedentarizarea

Schimbarea regimului politic și administrativ al Dobrogei, prin alipirea la Principatele Unite, al Principatul României, a determinat lăsarea a la vatră a unora dintre oierii, mocanii, care de generații, pendulau cu turmele de oi.

Un factor important a fost politica de colonizare care a atras mai ales mocani, unii deja stabiliți în Dobrogea, alții veneau pe urma înaintașilor. Ca prim ministru, Mihail Kogălniceanu a fost cel care a creat un regim favorabil împroprietăririi colonilor și localnicilor, cu suprafețe generoase de teren, în schimbul unor sume adecvate, stimulative. Statul român, brusc proprietar al unor imense suprafețe de teren, după anul 1878, s-a văzut pus în situația de a gestiona un dezechilibru etnic nefavorabil. Pentru a-l schimba a atras români din alte părți ale țării, preponderent mocani. De pe urma descălecarii în Dobrogea a mocanilor transilvăneni, avem azi foarte multe nume de localități în județele Tulcea și Constanța.

Au fost dacii oieri, văcari?

Nu știm. Dacă vrei, poți revedea Coloana lui Traian, cum anume sunt reprezentați dacii. Parcă sunt și animale acoloo, în niște secvențe despre refugiu? Vezi și tu. Iată teoria mea.

Să stăm strâmb și să judecăm drept. Consider că zootehnia, creșterea animalelor, în special a oilor, nu este specifică dacilor, populației autohtone de la începutul timpurilor. Pe ce îmi bazez inferența? Pe faptul că există un consens că prima mare diviziune a muncii a fost cea dintre creșterea animalelor și agricultură.

Creșterea animalelor ne-a fost adusă de către nomazi. Ei au practicat migrația, din timpuri imemoriale. Triburile de nomazi era constituite din forțe militare, care ca avangardă, în funcție de cum și cât timp era stabilită tabără, executau misiuni de jaf de avangardă sau de proximitate. O altă parte a tribului, pe parcusul deplasării de ici colo, se ocupa de animale. Acestea și oamenii, se foloseau de pășunile de pe parcurs. Tabăra se muta din loc în loc, pe urma epuizării surselor (comunități sedentare ce ofereau potențial de jefuire, pășuni).

Așa îmi explic faptul că creșterea oilor, ținând cont că noi știm că dacii erau de aici, populația autohtonă era de aici (ne referim la teritoriul Româniri, dar mai ales la aria a ceea ce a fost Dacia Traiana), a fost un model economic de import.

Când într-un fel sau altul migratorii, invadatorii au ajuns pe ici și colo, ca și cum au găsit stația finală s-au oprit (deși nu toți). S-au așezat, deși practic, cu pregătirea lor de războinici, au luat în stăpânire. De ce? Și pentru faptul că localnicii, sedentarii erau agricultori. Ei știau cum să facă natura să ofere ciclic resurse de hrană, aveau know how. Pentru că asta a fost mult timp, și mai mult în vechime, diferența. Nomazii au adus modelul economic al creșterii animalelor, sedentarii practicau modelul economic al culturilor vegetale. Poate linia de delimitare nu a fost atât de fină în ce privește sedentarii, probbil creșteau animale (integrate în ciclul economic hrană vegetală, resursă animală), dar consider că nomazii având istoric de creștere a animalelor, mai cu greutate, au transferat know how-ul localnicilor, mai ales și ca urmare a amestecului de populații, a îngospodăririi.

Suzeranitatea otomană și zootehnia

Se poate presupune că, de pe urma nevoii de transfer de resurse către Imperiul Otoman, respectiv plata obligațiilor a determinat și stimularea creșterii oilor și a vitelor. Speculez că asta a determinat pentru o lungă perioadă de timp creșterea în amploare a activităților zootehnice și după Tratatul de la Edirne/Adrianopole (1829), țările române – Valahia și Moldova, au căpătat în plus libertatea economică mai mare, de a practica comerțul exterior. Deși asta a avut efect, dacă îmi duc bine aminte din surse, asupra culturii grânelor și comerțului cu acestea către părți terțe.