Ai propriile păreri despre cultura italiană, despre națiunea italiană. Le am pe ale mele. Pentru mine „Săptămâna bucătăriei italiene în lume” înseamnă și multe altele, față de cele propuse de organizatori. Este doar o mică parte din puterea culturală a Italiei, dar care înseamnă atât de mult. Așa că descriu în continuare ce înseamnă pentru mine „Săptămâna bucătăriei italiene în lume”, nu numai din perspectiva culinară.

Să reflectăm la orgoliul italian măsurat care evită politicos a-i antagoniza pe ceilați.

Prilejul? De cel puțin patru ediții reușesc să fiu prezent la evenimentul de lansare al „Săptămâna bucătăriei italiene în lume”. Ambasada Republicii Italiene, împreună cu echipa de sprijin de la ADV Communication, au ales pentru ultimele două ediții contextul FoodService & Hospitality Expo organizat la hala Laminor, în București. Dar care sunt piesele pe care îmi bazez construcția afectivă despre această inițiativă?

Dacă ai răbdare și dacă vei reuși să parcurgi disertația mea, vei afla despre cum „Săptămâna bucătăriei italiene în lume” este legată de Slow Food, Saschiz și Saxon Preserves, Carlo Petrini, coasta Amalfi, Vespa și Carlo Piaggio, Vilaggio Coldiretti, „soft power”.

Slow Food

Este parte din cultura italiană. De prin 2007-2008, am activat mai mult sau mai puțin, în mișcarea Slow Food. Slow Food nu înseamnă gătitul la cratiță la foc încet așa cum te-ai gândi, pe repede înainte. Nici pe de parte. Slow Food este o creație italiană, care s-a născut undeva în Piemont, la Bra, regiunea Cuneo, la sfârșitul anilor ’80, fondată de mai mulți activiști culturali. Mentorul organizației este gastronomul Carlo Petrini.

Organizația s-a extins de-alungul anilor prin membri, activități și proiecte, în toate continentele și în circa 100 de țări. Dedicată salvgardării patrimoniului culinar artizanal, față de asaltul industriei alimentare, Slow Food a devenit în peste 40 de ani, un actor internațional și un factor de influență important al politicilor europene, mai ales a Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene.

Earth Market/Târgul Țăranului, proiect Slow Food în România

În România și-a marcat influența prin organizarea timp de mai mulți ani, ai pieței volante demonstrative, de producători artizani de mâncare, Târgul Țăranului, ulterior devenită Earth Market. Prima piață turistică a României, prin anii 2007-2012. Atunci când nu exista nicio piață volantă de artizani ai hranei, aceste proiect a furnizat „energie”, curaj, unei generații de antreprenori din mediul extra-bucureștean care apoi au pus pe picioare mici afaceri. Familia Oancea (Tălmăcel, județul Sibiu), familia Istrate (Fundata, județul Brașov), familia Bangălă (Fundata, județul Brașov), familia Ion Țăran Baciu (Fundu Moldovei, județul Suceava), etc.

Saxon Preserves, proiect Slow Food Praesidia

Gemurile și dulcețurile artizanale au devenit o manifestare economică importantă, după ce Fundația Adept, printr-un proiect Slow Food, numit Prezidia, de prin anul 2004, a dat forță produselor menționate, poziționându-le, pentru mici artizani locali ai hranei, drept simboluri și instrumente ale culturii alimentare locale. Fundația Adept a propus comunității locale din Saschiz să privească dintr-o altă perspectivă, valorizatoare, produsele alimentare artizanale, din gospodăria țărănească, drept instrumente de dezvoltare.

Carlo Petrini și orgoliul prin patrimoniu culinar, Slow Food

Cu ocazia unei reuniuni ample organizate la București, a fost invitat și Carlo Petrini, gastronomul italian. A fost prezent la o conferință-dezbatere cu părți interesate, decidenți privind politicile publice, la o reuniune cu studenții, la SNSPA, împreună cu regretatul prof. Vintilă Mihăilescu, șamd. Dl. Petrini a ținut să însuflețească audiența și politicienii prezența la conferință (o sală super plină), argumentând că românii ar trebui să își apere gastronomia, să fie mândri, orgogliosi, să se lupte pentru ea, pentru că au de ce.

Mi-a rămas, de atunci, în minte, puterea acestui adjectiv, cu formele sale: orgoglioso, orgogliosa, orgogliosi. Este atât de puternic și conține în esență mândria cu care (dar și cu bun simț, fără aroganță) bucătăria italiană este moștenită, transferată către generații viitoare dar și apărată în farfurie.

Pentru a ști mai multe despre ambițiile sociale și civice ale Slow Food și ce face ca să apere patrimoniul culinar (evenimentele concept Terra Madre, coaliția Slow Wine, Slow Cheese, Slow Fish, coaliția Slow Coffee, etc.) poți citi mai mult AICI.

Poți susține mișcarea devenind membru.

Coasta Amalfi și lanțul alimentar scurt adică cel cu furnizori locali

Aruncăm un pic privire și prin geografia italiană. Coasta Amalfi este parte legendară a Italiei. Nu am avut nici cum, nici când să trăiesc experiența culturală oferită de coasta amalfitană. Avem o singură viață și merită, trebuie trăită, cu ce ai la îndemână. Cineva mi-a atras atenția asupra acestei destinații, prin 2016 și pentru mine a devenit un fel de pioneză-indicator în mintea mea. Un reper în ce privește gastronomia.

Recent, planul acela măreț, proiectat de cineva pentru fiecare din noi, mi-a scos în cale, în YouTube, un documentar critic despre o bucată a coastei Amalfi. O abordare scenaristică care problematizează, urmărește oameni, fenomene, relevă dedesubturi culturale și aduce în lumină și hrana. Așa cum a arătat la un moment dat filosoful Marshall McLuhan, doar dacă ai o anumită educație vezi ceea ce este de văzut.

În documentarul despre Coasta Amalfi, una din povești este despre un bistrou local. Care a rezistat mai multe generații în acel loc, iar ceea ce aflăm la un moment dat este că patronul, aprovizionează în fiecare zi, cu materii prime, bistroul, de la fermieri și producători locali. Acele câteva secunde în care am aflat despre asta, în timp ce vedeam cum barca este umplută cu vegetale proaspete, apoi deplasarea ei la bistrou, mai încolo, pe coastă, m-au lăsat cu gura căscată.

Vorba vine! Astfel de insight-uri, care de fapt sunt fapte la vedere, mă fac adesea să mă gândesc la normalitatea lanțului alimentar, în economia artizanală a Italie și a multor țări.

În România, mândria de a prelua de la mici agricultori, legume, ingrediente, pentru folosirea în bucătăria bistroului, este ceva ce nu există. Foarte puțini bucătari personalități sunt dintre cei care manifest relevă cum anume folosesc furnizorii locali. În Italia, cultura locantei nu poate exista fără furnizori locali.

Pentru a te mira și bucura de oamenii din episodul despre Coasta Amalfi, poți vizion AICI documentarul „Naples & the Amalfi Coast: Tourism, at What Cost?”

Enrico Piaggio: Vespa și made in Italy

Ți se pare că scuterul nu are de-a face cu hrana, cu patrimoniul culinar? Poate, dacă privim strict obiectul. Dar este una din piesele care de-a lungul anilor a dat consistență conceptului, atitudinii, mândriei Made in Italy. Un vehicol legendar, a cărui existența romanțată este redată printr-un documentar pe care îl gățești în Netflix. Ca orice astfel de instrument, și biograficul-documentar „Enrico Piaggio: Vespa” scoate în evidență punctele critice ce au marcat nașterea Vespa, pentru a accentua miracolul tehnic, dârzenia antreprenorială care au dat naștere scuterului care a răspuns unei societății afectate de război. Care avea nevoie de vehicole la îndemână, pentru mobilitate profesională, pentru mici afaceri, etc. Piaggio a oferit vânzarea în rate. Documentarul artistic ne spune cum a reușit Piaggio să introducă Vespa, în lung-metrajul Vacanță la Roma. O lecție, artistică, ce-i drept, despre Made in Italy. Despre producția cinematografică „Enrico Piaggio: Vespa” AICI.

Coldiretti, o organizație italiană care apără Made in Italy

Coldiretti (Coltivatori Diretti), o organizație italiană de tip federație, ce reunește multe multe organizații mai mici, este cunoscută nu numai pentru apărarea intereselor economice al producătorilor italieni de hrană dar și pentru promovarea patrimoniului culinar italian. Link

Vilaggio Coldiretti este unul din proiectele fanion ale Coldiretti. Un villagio, cum este cel organizat de Coldiretti la Bologna (recent, 7-8-9 noiembrie 2025), prezintă și oferă publicului acces la hrana artizanală, întâlniri cu cei ce o produc și evenimente educaționale despre hrana Made in Italy. AICI mai multe. 

Produsele cu indicație geografică afectate de comerțul atlantic

Recentul acord comercial dintre Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii, prevede taxe comerciale de 35% pe produsele europene printre care și cele D.O.P., I.G.P., S.T.G. Știai că în SUA este produs parmezan, o copie de Parmegiano Reggiano D.O.P.? Sau Provolone fals? Ori Mozarella falsă? Pentru că de fapt nu sunt produsele de origine din Italia. Nu numai Coldiretti s-a opus acestui efect al comețului atlantic. Bătălia pe acceptarea schemelor de calitate, a pe tema protecției produselor alimentare cu indicație geografică (I.G.P., D.O.P., S.T.G.) este mai veche. Americanii consideră că protecția unui produs este acceptabilă doar după înregistrarea lor, europenii, pentru produsele alimentare, cer protecția produselor alimentare ab initio, de la intrarea pe piața americană, pentru că deja reputația le-a asigurat protecția în economia europeană. Diferențe de abordare în domeniul proprietății intelectuale.

Și această situație are legătură cu Made in Italy, îi afectează și pe alții, nu numai pe italieni. Este și în acest de orgoliul susținut de valoarea patrimoniului culinar italian.

Ei, organizatorii, spun că „Italia este țara europeană cu cel mai mare număr de produse agroalimentare recunoscute de Uniunea Europeană (858 în total), o dovadă a calității produselor și a legăturii puternice dintre excelențele agroalimentare ale Italiei și teritoriul lor de origine.”

Deci au motive de orgoliu controlat, nu?, pentru Made in Italy.

UNESCO și gastronomia italiană

Din dosarul de presă al „Săptămâna bucătăriei italiene în lume” am aflat că statul italian și-a setat ca obiectiv de diplomație culturală, acceptarea gastronomiei italiene ca patrimoniu imaterial recunoscut, în patrimoniul UNESCO. Adaug câteva considerații personale. Conceptele cele mai cunoscute, de patrimoniu alimentar, cuprinzătoare, înregistrate în patrimoniul UNESCO sunt cel de gastronomie franceză și dieta mediteraneană. Simplificând, gastronomia franceză este despre felul în care societatea franceză a construit o cultură aparte având ca subiect hrana.

Ceea ce nu se spune aproape niciodată, că includerea în patrimoniul UNESCO este NU capătul drumului în ce privește salvgardarea patrimoniului. Este doar începutul, și mă gândesc la România, pentru că statul semnatar al Convenției UNESCO trebuie să pună în aplicare proiecte, măsuri, activități, de protejare a patrimoniului imaterial.

Conform organizatorilor, „Ediția din acest an (n.m., 2025) are loc în contextul candidaturii bucătăriei italiene pentru introducerea pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității UNESCO, prin care se celebrează valoarea universală a tradiției gastronomice italiene, bazată pe convivialitate, calitatea ingredientelor, dezvoltare durabilă și legătura profundă cu teritoriul. Bucătăria italiană nu este pur și simplu o colecție de rețete: reprezintă un complex cultural ce îmbrățișează diversitatea teritorială, practicile și cunoștințele tradiționale, convivialitatea, socializarea și identitatea culturală.”

„Soft power” sau teoria învrăjirii culturale

Nu mă pot abține să nu includ în tot acest complex de fapte și situații, cadrul conceptual ce se bazează pe „soft power”. Este un concept teoretizat cu ani în urmă de politologul american Joseph Nye (Harvard University Distinguished Service Professor, Emeritus).

Profesorul Nye a revizuit acum câțiva ani conceptul teoretic privind „soft power” în „Soft Power and the Public Diplomacy Revisited”, publicat în The Hague Journal of Diplomacy 14 (April 2019): 1-14: „Soft power is the ability to affect others to obtain the outcomes one wants through attraction and persuasion rather than coercion or payment.

A country’s soft power rests on its resources of culture, values and policies. A smart-power strategy combines hard- and soft-power resources.

Public diplomacy has a long history as a means of promoting a country’s soft power, and soft power was essential in winning the Cold War.

Smart public diplomacy requires an understanding of the roles of credibility, self-criticism and civil society in generating soft power.

As authoritarian states today use new cyber technologies and other means to disrupt political processes in democracies, questions arise about the boundaries of soft power and the appropriate policies for public diplomacy.”

Sau în limba română, „Puterea soft este capacitatea de a-i influența pe ceilalți pentru a obține rezultatele dorite prin atracție și persuasiune, mai degrabă decât prin constrângere sau plată.

Puterea soft a unei țări se bazează pe resursele sale culturale, valori și politici. O strategie de putere inteligentă combină resurse de putere coercitivă și soft.

Diplomația publică are o lungă istorie ca mijloc de promovare a puterii soft a unei țări, iar puterea soft a fost esențială în câștigarea Războiului Rece.

Diplomația publică inteligentă necesită o înțelegere a rolurilor credibilității, autocriticii și societății civile în generarea puterii soft.

Pe măsură ce statele autoritare utilizează astăzi noile tehnologii cibernetice și alte mijloace pentru a perturba procesele politice din democrații, apar întrebări cu privire la limitele puterii soft și la politicile adecvate pentru diplomația publică.”

De ce am inclus în această perspectivă „soft power”? Pentru că consider, nu de ieri, de azi, că patrimoniul culinar, gastronomia identitară este (poate fi?) un instrument „soft power”, de diplomație publică. Și astfel putem justifica demersul Republicii Italiene, cu acțiunea sa multilaterală, aproape unicat, numită „Săptămâna bucătăriei italiene în lume”.

O bună și mai veche cunoștință de-a mea, Oana Năsui a studiat fenomenul și va publica în curând lucrarea cu titlul „Geopolitici culturale fluide. Explorări ale diplomației culturale între practici transnaționale și spații hibride”. Va fi lansată pe 18/11/2025 la ICR.

În ce privește România, emfaza publică cu privire la valoarea inestimabilă a „sarmalelor” încă nu și-a găsit expresia în practică, în diplomație culinară. Avem un portofoliu de produse cu indicație geografică (I.G.P., D.O.P., S.T.G.) și folosindu-ne de el, am mai propus adesea, ar trebui să pornim promovarea. Prin organizarea unor degustări cu aperitive de gen, măcar cu ocazia zilei naționale a României.

Românilor le place puterea economică alimentară a Italiei

Am extras din informația furnizată de agenția ICE – Agenția Italiană pentru Comerț Exterior, date care arată că nu ne dăm deoparte de la consumul de italienisme:

– Sectorul alimentar italian este primul între industriile manufacturiere italiene cu o cifra de afaceri de aproape 200 de miliarde de euro în 2024;
– Exporturile totale de produse agroalimentare italiene către România au crescut în 2024 cu 10,6%, depășind 1 miliard de euro;
– În 2024, Italia și-a menținut poziția drept al cincilea furnizor al României, cu o cotă de piață de 7,1% (față de 2023) după Germania (cotă: 16,1%), Ungaria (cotă: 11,5%), Polonia (cotă: 9,6%) și Țările de Jos (cotă: 8,5%);
– Principalele produse alimentare italiene importate în România în 2024 au fost preparatele pe bază de cereale, de făină, produsele de panificație și patiserie (135 milioane de euro), brânzeturile și produsele lactate (105 milioane de euro), cafeaua (94,5 milioane de euro), diverse preparate alimentare (88,8 milioane euro), băuturi (87 milioane de euro);
– Italia este primul furnizor extern pe piața României, de roșii conservate, vinuri, ulei de măsline extravirgin și paste făinoase. Se clasează pe locul al 2-lea ca furnizor de cafea și locul al 3-lea pentru produse din carne crud-uscate și conservate, brânzeturi și produse lactate, și produse de panificație și patiserie .

„Săptămâna bucătăriei italiene în lume” are ca deviză „Bucătăria italiană: Sănătate, Cultură și Inovație”.

Este un eveniment complex construit pe baza a mai multor formate, concepute pentru audiențe distincte. Întâlniri gastronomice, lecturi privind alimentația sănătoasă, dezbateri privind hrana, întâlniri cu liceeni, programe culinare speciale la restaurante selectate (București și Cluj Napoca), un pavilion național al Italiei (inclusiv standuri cu mici producători invitați) la întâlnirea cu publicul, la „FoodService&Hospitality Expo 2025”.

Proiectul este organizat de Ambasada Italiei în România, ICE – Agenția Italiană pentru Comerț Exterior și Institutul Italian de Cultură din București, cu participarea Consulatului Onorific al Italiei la Cluj-Napoca, a Academiei Italiene de Bucătărie, a Camerei de Comerț Italiene pentru România, a COMITES România, a Confindustria România și a ConfHospitality. Agenția de marketing cu care lucrează Ambasada Italiei în România este ADV Communications.

Morala

Pare impresionant, și nu am trecut în revistă decât o parte din elementele puzzle-ului. Aș mai fi scris, admirativ, despre Georgia Meloni, la Georgia, Presidente del Consiglio dei Ministri (să ascultați/vizionați câteva din discursurile ei, sunt incomparabile cu vreo prestație a vreunui politician din România).

Morala este că dacă vrei poți, dar să ai și cu ce. Are gastronomia din România cu ce să practice diplomație culinară sau doar se laudă în „dormitor” și se preface?