„Risipă alimentară”? Nu este vorba de o reflecție, hai să zicem instituționalistă, ci doar expunerea unor gânduri. Pe care le-am tot devoalat ici și colo, dar deocamdată nu au ajuns în mainstream, în circulație. Și cred că te vor interesa, pe măsură ce le dezvolt, succint în acest articol. „Like, share, subscribe”, cum s-ar spune.

Hreanul la borcănel

Azi am repus în discuție (așa cum îi stă bine unui gastronom), ideile, dimineață, la micul dejun. Pregătit cu măiestrie și creativitate de soția mea (putea să se ocupe de catering de business, demult, dar a preferat să rămână în zona de confort, bucătăria noastră). Și am avut ca subiect borcănelul de hrean cumpărat recent de la Lidl. Da, se poate discuta despre o politică publică, despre procese, și în jurul mesei.

Metoda? „Despicarea” hranei

„în patru”

Așa cum se știe, problemele sunt în farfurie, dacă știi să privești în profunzimea preparatelor alimentare. Despre privirea în farfurie am aflat de la regretatul Vintilă Mihăilescu. Dl. profesor a fost unul dintre puținii care au reflectat și  publicat cele mai multe perspective dinspre antropologia alimentației. I se adaugă Bogdan Iancu și Monica Stroe, antropologi de excepție ca profesori, îndrumători de cercetare în teren, ei înșiși cercetători. Vă rămâne să îi descoperiți.

„Risipa alimentară”

Ce am aflat de-a lungul anilor, cât am urmărit subiectul „risipă alimentară” (mese rotunde, subiect de campanie Slow Food, reuniuni de grupuri de inițiativă, etc.)

Se consideră că risipa alimentară se petrece pe întreg lanțul de producție al hranei, de la plantare, recoltare, apoi prin transport, depozitare, prelucrare, iar transportare, prezența la raft, preluare de către consumator sau prelucrător (alimentația publică). Că avem două finaluri aproape nefericite, unul la consumatorul casnic, celălalt la bistro, restaurant, etc.

De la farfurie la ghenă

Și se termină acest parcurs de la producție la farfurie, tragic, odios și apoteotic cu aruncarea la groapa de gunoi.

Trebuie spus în acest moment, punct al reflecției că, din motive ce țin de adaptabilitatea, acceptabilitatea socială, greutatea de a impune soluții, autoritatea publică nu caută soluții, împreună cu operatorii relevanți, de diminuare a risipei în ce privește culturile agricole, creșterea animalelor, etc. ci acolo unde subiectul este colectiv și difuz.

Consumatorul și cui folosește el/ea

Da, ce poate fi mai simplu din punct de vedere politic (poate și prin prisma unor abordări de politică publică) decât să fie organizate campanii educaționale orientate către consumatorul privat.

Un lucru bun pentru radiodifuzori (dacă cineva are genera un PSA pentru ai, despre risipă alimentară). Pentru că astfel, ar căpăta mai multă respectabilitate socială din partea unor părți ale audienței.

O abordare bună, campaniile educaționale, sunt potrivite și pentru retail care caută întotdeauna să fie pe trend, să arate că susține cauze bune. Evident, un lucru bun pentru agențiile care concep, produc campaniile.

Cine-i de vină

Revenind la lanțul de producție al risipei alimentare, cred că ai înțeles punctul meu de vedere: presiunea este pe tine, consumator sau consumatoare. Că este mai ușor, cum am scris mai sus, să ai în față un vinovat de serviciu, difuz. Foarte confortabil.

Dar de ce se petrece „risipa alimentară”

Eu susțin că încă nu am aflat prin vreo cercetare, dar am câteva idei despre unele cauze. Nota bene. Poate au fost realizate cercetări sociologice despre cauzele risipei alimentare, care să identifice de ce ajunge o parte din hrană la gunoi, mă refer la consumul din România. Dar eu nu am dat de vreo cercetare care să înșire una, două, trei, patru, cinci cauze, de ce consumatorii au probleme cu ceea ce cumpăra și probleme despre ce de nu consumă doar cât le trebuie. Se cunoaște doar ce se constată la groapa de gunoi.

Ca să tratezi o problemă, trebuie identificate cauzele.

Foametea din comunism, un mit

Un mit urban des vehiculat, fără nicio bază în cercetare (nimeni nu a invocat decât intuiția, dar asta nu este o bază serioasă), și propagat, spre surprinderea mea, cu lenevie, de unii tineri jurnaliști, ar fi că ne foame, încă, după comunism.

Ipoteza asta la care se adaugă mitul urban supraexploatat și deja năclăit de „gust al copilăriei”, nu rezistă unei analize din perspectiva succesiunii generațiilor.

Pentru că, apropo de foamea moștenită din comunism, crede cineva că generațiile născute în 1989, 1990, 1991, 1992, ș.a.m.d au suferit, în general vorbind, de foame, după căderea regimului comunist?

Excludem aici, oarecum forțat pe cei care atunci și mai târziu, acum, sunt persoane deprivate alimentar (conform anchetelor EUROSTAT).

Pe de altă parte, este un paradox, chiar și aceste persoane care azi suferă de deprivare alimentară, nu-și permit să cumpere și să arunce.

Să continuăm după ce am trecut prin negaționismul față de „locurile comune”.

Hreanul la borcănel și niște reflecții

Mereu, așa cum un personaj celebru, anchetatorul criminalist Columbo avea nevoie de soția sa pentru a putea da de capăt anchetelor sale, așa și eu mă consult cu soția mea, să ne confruntăm ideile, despre hrană.

Am ales de la Lidl un borcănel de hrean ras, de vreo 190 grame, de poftă. De aici încolo am dus mai departe ideea.

Formate standard mari, neadecvate

Accesul la diversitate cu costuri adecvate

De ce producătorii de produse alimentare nu oferă preparatele în cantități mai mici? Consumatoruii poftesc dar se plictisesc. Și industria alimentară plus retailul cunosc această dorință și plăcere umană, pofta, și se folosește de ea pentru a-și susține modelul economic.

De ce dacă am poftă de un ketchup anume, trebuie să iau unul de 395 grame, 500 de grame, versiunile standard, ca după 2-3 folosiri să adaste în frigider alături de alte sosuri, în aceleași cantități, până la epuizare biologică?

În loc să cumpărăm 2-3 feluri de sos la 400 de grame, am putea testa de gust sosuri, câte 4-5 arome, la 190 de grame. Este o trecere de la puțin dar mult la mult prin puțin, câte puțin. O altă paradigmă.

Cosmeticele cu bascula

Ai observat că asta se întâmplă și în cazul produselor cosmetic? De exemplu, la șampoane, ți se promite mare cu sarea, dar 500 de ml mai încolo constați că șamponul nu are efectele scontate. De ce nu am putea încerca mai întâi ceva la 150-200 de ml să aflăm dacă ni se potrivește?

Consumatorii vârstnici

De la chestiunea formatelor ajungem la o altă situație observată de mine, din practică. Seniorii sau consumatorii în vârstă, care pot, cumpără alimente. În cazul unor produse care nu sunt conservate, ci trebuie consumate cât mai repede după desfacerea ambalajului, practic bătrânii nu pot consuma tot. Este cazul produselor lactate. Vrei-nu vrei, formatul în care sunt oferite produsele este același fie că ești activ și muncești, fie că ești mai puțin activ. Rezolvă frigiderele problema conservării? Parțial, așa cum știi, uneori produse alimentare păstrate corect la frigider, la +4 grade Celsius nu și-au păstrat integritatea. Altele da.

Pâinea cu lopata

O altă chestiune este oferta de pâine. Diversitatea este mare, la raft. Poate ai observat că pâinea simplă, proastă, ofilită, este la gramaj benign, ieftină. Pâinea specialitate, albită, maronită, cu semințe, cosmetizată cu maia, cu toate cele, este la cantități mari și la prețe pe măsură.

Dacă ești singur, celibatar/celibatară de ce să cumperi o pâine cu semințe care poate fi gustoasă, dar este porționată pentru o familie de 5 persoane? Că dacă ții pâinea aceea mai mult de 3-4 zile, chiar și în condiții bune, ceva i se întâmplă, moare cu zile. Deci te costă, ai aflat că nu-ți place, ai dat banii, trebuie să mănânci sau să o arunci.

De ce nu vând pâinea de specialitate și în cantități mici, măcar pentru că un consumator ar vrea doar să afle cum se comportă în timp, ce gust are?

De aceea ajung pâinile la gunoi. Se vând în cantități individuale prea mari. 

Modelul economic care se transferă înspre societate

Groapa de gunoi menajer sau resturi alimentare este de fapt o externalizare a problemelor industriei alimentare și a retailului.

De ce „trebuie” să preluăm, ca consumatori, problema magnitudinii producției, de la producători, via retail, în frigiderul nostru? Ca apoi să ajungă la ghenă?

De fapt industria a creat capacități imense de producție, pe măsura amplitudinii retailului modern, dar și agricultura fiind parte a conspirației.

Un Behemoth care are nevoie să producă mult (că are capactiăți mari) și să vândă mult (că retailul modern este aproape peste tot).

„Provide big, sell big, drop big”

Eu zic că formatele mari în care se livrează mâncarea la raft, sunt o problemă. Provide big, sell big, drop big (am inventat asta, dar se potrivește). Dacă oferi la vânzare în cantități mari, te poți aștepta să se arunce la gunoi în cantități mari.

Aici avem de-a face cu două chestiuni. Prima ar fi liberul arbitru și libertatea de decizie a consumatorului. El cumpără, el aruncă. Dar care este efectul? Gropile cu de gunoi, care sunt o proemă a tuturor. Adică un transfer de povară și de valoare dinspre industria alimentară (producție, consum, vânzare) prin intermediul retailului și consumatorilor la groapa de gunoi.

Iar groapa de gunoi, dragă „Watson”, este o problemă a tuturor, că dacă nu este administrată cum trebuie, ne costă pe toți. Amenzi.

O altă chestiune, este retrovesiunea, adaptarea capacitățilot industriale la formate mai mici de ofertare și consum.

Corolarul ar fi problema ambalajelor. Se spune, pe bună dreptate, că o soluție găsită pentru o problemă dă naștere altor probleme.

Ce-i de făcut?

Păi cam atât, să ne mai gândim din când în când, la o masă cu familia, nu la faptul că ne putem permite să cumpărăm, să consumăm și să aruncăm. Ci la cumpătare ca o virtute.

Morala

Cumpără doar cât trebuie, când trebuie!

Nota editorului

Am scris dintr-o suflare (ideile sunt demult în mintea mea, zburdă de ani dar durează până se leagă). Scuze dacă mi-au scăpat dezacorduri. Eu scriu a bout de souffle. Dospeala a dat pe dinafară și succesiunea ideilor, reconfigurarea lor pot determina niscaiva scăpări. Revin și corectez dacă mă ajuți. Mulțumesc.