Sufăr de oarecare confuzie. Într-un alt context aș pune diagnosticul pierderii „busolei morale”. Sper să mă însoțești până la capătul acestui text, acestei confesii.

„Român”, „românesc”

Folosit destul de frecvent, adjectivul „românesc” este asociat cu privire la hrană, pentru produse alimentare sau pentru producători/furnizori (de produse alimentare) români.

Sintagme precum produs românesc”, alimente românești”, producători români”, ar trebui să nască o nedumerire.

Cum definim „românitatea” unor cartofi, a unor tomate, a unor pastrame?

Ce înseamnă „producător român”?

Înțelege publicul larg la fel ce anume definesc adjectivele „român, „românesc (mă refer cum am scris, la alimente, șamd)? Și în ce constă această înțelegere-definire a „românității”?

Asta mi-aduc aminte de legislația privind românizarea, din perioada interbelică, când evreiii au fost deposedați de bunuri, proprietăți, fabrici, etc. pe baza unor legi care defineau cin este evreu spe a fi deposedat. Ca atare suntem noi pregătiți să ducem conceptualizarea pînă la capăt, cu toate consecințele, pentru a defini cine este sau nu „producător român” căruia să i se creeze un cadru favorizant în comerț?

Și dacă, prin absurd am ajunge să definim ce este un „producător român”, fiind un stat membru al UE, am putea să îl folosim prin legiferare pentru acces preferențial la raft, în dauna concurenței din restul Uniunii, de exemplu față de produsele și producătorii din Polonia?

„Rasism alimentar”

Încercarea de a depăși simpla folosire a unor adjective folosite pentru a pune în evidență caracterul etnic al unor alimente or caracterul etnic al unor antreprenori, duce mai degrabă spre rasism, fascism, in extremis.

Am numit asta „rasism alimentar”.

Pentru că trecând dincolo de emoția și fibrilația folosirii unor concepte, în contexte politicianiste legate de corporații, marea lor putere de a crea reguli privind furnizorii, produsele aceptate la raft, dacă i-am întreba pe cei care le vehiculează, „Și ce anume se înțelege prin produs alimentar românesc?” cred că răspunsurile ne-ar trimite în „meandrele concretului”.

„Aliment românesc”

„Aliment românesc”? Un aliment despre care avem dovezi irefutabile, documentate, solide, că este rezultatul unui proces de creație, fie el și colectiv, specific numai și numai culturii române?

În această ipoteză presupunem că s-a definit intervalul temporar de referință. De când putem considera că avem de-a face cu cultura română? Din ce secol începând? Pentru că tot de la acel moment trebuie să facem dovada cu documente că numai atunci și atunci a fost când a fost creat alimentul.

Dar nu numai perioada, ci și teritoriul unde a fost creat alimentul, trebuie definit, dacă poate fi considerat ca specific istoriei României.

Deci, când a fost creat alimentul, unde, de către cine?

Iar când analizăm cine a creat alimentul (dacă admitem că a existat un individ 0 care creat mâncarea). Putem spune că telemeaua (brânza în saramură) este românească, dar cine a inventat produsul? Să remarc aici că un aliment are un autor colectiv.

Deci dacă am reduce inducția la absurd, persoana sau persoanele care au creat alimentele, erau români și cum îi definim că să le validăm contribuția?

Deci desfacerea pe piese componente a definiției „produs alimentar românesc” ne duce în tot felul de fundături, o ramificare blocantă a definirii. La acest eșec al definirii ar mai fi de adăugat că chiar și dacă am reuși să definim, deci să stabilim criterii, ne-ar mai trebui și un organism care să valideze pe un checklist că produsul alimentar bifează tot felul de condiții.

Când politicienii, presa, oameni din public folosesc conceptul „produs alimentar românesc”, nu înseamnă decât faptul că fiecare înțelege în felul său ceva anume.  Sau că neavând o definire, pentru că nu este posibil, toată discuția este doar de formă pentru satisfacerea unor obiective politicianiste, individualiste. De fapt vorbim vorbe, cum se spune. „Produs alimentar românesc” este ceea ce cred unii dintre noi că este produs alimentar românesc.

Dar dovada, dovada?

„Producători români”

Să nu uităm „producătorii români”. Cine și de ce poate fi numit „producător român”?

Este o figură de stil, chiar dacă unii înțeleg prin producător român pe acționarul majoritar. Să nu uităm că nu o persoană care se ocupă de producția de salam, ci o companie, care angajează forță de muncă.

Dacă este vorba de o societate comercială, orice altă formă de organizare a companiei, formei de manifestare a producției și comerțului, cum anume poate fi detectată românitatea? Dacă administratorul societății comerciale este român sau este cetățean român? De când este cetățean român, de la a câta generație? Dar deținătorii părților sociale, dacă cele 100% sunt deținute de mai multe persoane, trebuie să fie cetățeni români și cum anume îi validăm? 1 din 3, 2 din 3, etc. Adică ce structură a acționariatului poate fi validată pentru a putea spune că producătorul este „român”.

Soluție pragmatică

Există „produse alimentare românești”, sunt cele definite direct sau indirect prin standarde. Unele agreate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împreună cu partenerii economic, unele standarde reglementate de Uniunea Europeană.

Așa da?

Tradiția de producție și teritoriul sunt două elemente care definesc „produsele alimentare românești”.

Producătorii pot opta pentru „produs tradițional” atestat (pe baza unor proceduri, caiet de sarcini).

Deasemenea, un produs alimentar conform standardului „Rețetă consacrată” este „produs alimentar românesc”, rețeta de producție fiind cea de dinainte de 1974.

La aceste posibilități mai pot adăuga schema de calitate reglementată de Uniunea Europeană, în baza căreia se pot certifica/recunoaște produse alimentare a căror reputație, caracteristici sunt determinate de o arie geografică și o cultură anume, precum Indicația Geografică Protejată (IGP) sau Denumirea de Origine Protejată (DOP).

Tot în acest cadru pot fi produsele alimentare Specialitate Tradițională Garantată (STG).

Produs în România

Conform cadrului legal dat de Uniunea Europeană, referința trebuie să fie originea. Locul de producție? Produs în România.

Nu contează dacă antreprenorii sunt niște cetățeni români, sau turci naturalizați sau o multinațională care produce și în România. Nu contează dacă 100% forța de muncă este formată din cetățeni români, etc.

Avem o certitudine, produs în România. Animal născut, crescut, sacrificat, prelucrat în România. Etc.

„Românitatea” hranei, dacă ar fi să acceptăm conceptul, ar însemna o definire care ne-ar duce într-o fundătură politică.