Am pus la titlu o imagine, așa, ca o șarjă glumeață. Titlul ăsta (și conceptul) îmi aduce aminte de vinul „de regiune” de pe vremuri, o indicație ce cred că azi nu mai este folosită ca pe vremuri, pe etichetă. „De regiune” însemna ieri și azi, „de regiune viticolă”. Terroir. Despre regiunile viticole de azi, puteți afla de la Oficiul Viei și Produselor Vitiviniccole. La acest link aflați harta „producătorilor de vin din România”.

Francezii

Chestiunile ce țin de domeniul indicațiilor geografice sunt de demult, de prin sec. XIX, azi fac parte din cultură, economie și au implicații sociale. Impresia mea, din tot ce am studiat în ultimii 14 ani, este că francezii sunt cei care au reușit să impună conceptul „terroir” cu toate ramificațiile sale. Nu au fost singurii, convențiile/tratatele despre proprietatea intelectuală sunt dovada, dar francezii au fost și sunt forța ce susține localizărea.

Doar două exemple, Champagne, Cognac, etc. Și azi mai văd prin vreun meniu de restaurant în coniac ca substantiv comun, parte dintr-un intertitlu.  Carența în educația managerului.

Tot aici, să îmi exprim opinia că tot lor li se datorează schemele de calitate prin indicațiile geografice protejate, denumirea de origine protejată, specialitatea tradițională garantată dar și schema de alimentație pentru școli cu legume și fructe proaspete.

Ambele politici și modalități istețe de a ocoli legislația europeană privind piața internă, ambele fiind excepții de la organizarea piețelor comune agricole.

Terroir-ul, ce-i cu el

Simplu spus, este recunoașterea faptului că anumite alimente sunt rezultatul unui lanț alimentar care depinde și este influențat de foarte mulți factori. Nu orice produs alimentar, anumite produse alimentare sunt influențate, de exemplu, de rasa de animale prelucrate, ce regim alimentar au avut, de unde a provenit furajul, ș.a.

Am descoperit într-o carte de prin anii 1980, cu teste despre chestiuni ce țin de industria alimentară, tot felul de chestiuni năzdrăvane, ca de exemplu dacă este lapte de dimineață sau de seară, dacă este lapte de începutul mulgerii sau de la urmă, etc.

În ce privește vinurile, sunt oameni mai pricepuți ca mine. Cezar Ioan editorul vinul.ro, care a publicat și un studiu foarte bun despre marketingul viticol. Din ce am înțeles terroir-ul înseamnă sol, înălțime, compoziția solului, etc. Să nu mai vorbim despre soiul de struguri, vinificația, etc.

Terroir-ul, indicația geografică este un concept instrument dar și o perspectivă prin care o parte din societate, la noi, așa în general, recunoaște diversitatea. Pentru că producția de alimente este oglinda societății, în sensul în care așa cum lumea din jurul nostru este formată de individualități și vinurile, brânzeturile, mierea, băuturile spirtoase, etc. sunt distincte.

Singularități naționale ignorate

Poate înțelegi tu de ce rachiurile de fructe, în România, se prepară în gospodărie, din fructe la grămadă. Nu că nu aș înțelege perspectiva economică, dificultatea prelucrării pe soiuri de fructe a alcoolurilor, dar amestecarea lor este de fapt o desconsiderare a diversității fructifere. O ignorare, determinată de scopul obținerii tăriei, nu contează ce se pune la butoi, la fermentat. Să alcoolizeze.

Așa și cu telemeaua. Se amestecă la greu materia primă lapte de vacă cu lapte capră, brânza de burduf este majoritar din materie primă lapte vacă, uneori în amestec cu lapte de oaie. Totul ca să se miște banul. O producție de subzistență fără respect pentru patrimoniul cultural.

Transhumanța meliferă

Poate am reușit să te rețin, să te aduc până aici. Pastoralul apicol se realizează de către foarte mulți apicultori, în România, prin transhumanță. Evident determinată de geografie, anotimpuri, calendarul culturilor agricole de proximitate și tipul de plante.

Un mierar cu care am stat de vorbă la unul din târgurile MADR, mi-a spus că el nu mai pastoralizează, s-a organizat pe o anumită arie geografică. Astfel a scăpat de incertitudinile legate de vremea la destinație, de problema negocierii cu agricultorii pe traseu, etc.

Miere lavandă de Provence, miere din valea Tarn, miere din Pirineii de mijloc

Mierea de regiune

Ce au toate astea cu noi? Bănuiesc că anumite chestiuni forțează transhumanța meliferă, pastoralul. Una din ele este răspunsul la cerere, la segmentarea pieței. Găsim cam peste tot trei feluri de miere. Polifloră, de floarea soarelui, de rapiță, de tei. Și cam atât. Majoritatea asta oferă.

Eei și intervine problema. Dacă pe orice masă de prezentare, din oricare târg găsim miere de tei, miere de rapiță, etc. care mai este diferența dintre mierea de pe masa unui apicultor din Transilvania și a unuia din Muntenia? Teiul? Oare?

Ideea

De ce, dacă țin stupii într-o singură regiune nu regionalizeă mierea? Miere din regiunea X, pentru simplul motiv că din punct de vedere botanic, diversitatea este imensă și foarte diferită de la o regiune la alta.

Francezii o fac.  Miere de lavandă din Provence, IGP, miere din valea Tarn, miere din Pirineii de Mijloc.

Și ți se pare că este așa, o invenție genială? Nu mi se pare, este de bun simț. Și vom avea diversitate la locul de vânzare și peste tot.  Originea, ca să fie combătută falsificarea ei, se poate controla. Nu de alții, nu de autoritatea publică. Ci chiar de către o organizație de apicultori interesați, auto-control reciproc.

Morala

Ar fi să nu ne fie rușine de originea alimentelor, de terroir-ul lor. Să fie convinși clienții că originea geografică contează. Și de aici până la un produs cu indicație geografică, mai este doar un pas. Dar merge și așa, nu? Să ne plângem ba de chinezi, ba de ucraineni, care ne bat pe miere generică. Foarte mulți apicultori, dacă nu majoritatea, sunt individualități. Dacă s-ar organiza, ar putea inova marketingul apicol. Singura dificultate este cooperarea, asocierea. Că miere există, este originară.