…nu se poate, pentru că ne-am întoarce la anii interbelici, cu politica de românizare de atunci, este drept, a capitalului industrial, financiar. Contrapropunerea este să ne alegem ca criteriu, locul de producție, urmând a crea de fapt, ceea ce există în piață, produse agroalimentare realizate în România. Produs în România. Punct.

Cineva a pus punctul pe I, ceva-ceva mai public, am folosit captura unei dezbateri de la B1 TV din 21 mai 2024. Întrebarea pusă de persoana respectivă, apropo de politica recent anunțată de ministrul agriculturii Florin Barbu a fost care sunt criteriile pe baza cărora identificăm că un produs agroalimentar este produs românesc?

Ce înseamnă „produs românesc”? Explică-ți te rog!

Reiau întrebare, pentru că am întrebat adesea, ce înseamnă „produs românesc”? Cum definim „produsul românesc”? Dacă am avea un răspuns, din partea cuiva, aș replica că un produs nu poate fi „românesc” ci poate fi „produs în România”.

Da, pentru a defini un „produs în România”, pot fi folosite prevederi din legislația europeană ce acoperă domenii precum etichetarea, originea produselor (când este vorba de export), mai există legislație europeană privind mierea. Cam totul este transpus în legislația națională.

Definirea unui produs drept „produs în România” este cea mai simplă abordare posibilă, ce ține de locul de producție.

Testul realității pentru „produs românesc”

Atunci când este creată o regulă, deși nu avem o adevărată regulă privind definirea caracterului românesc al unui produs agroalimentar, trebuie să o testăm, practic, pe realitatea industrială.

Hai să ne gândim.

Economia României face parte din economia europeană, aproape fără bariere. O fabrică de lactate din România, inițiată de investitori europeni din Franța, din Grecia, etc., cu capital provenit de la băncile de acolo, poate fi considerată stricto-sensu, străină? Putem spune doar jurnalistic că fabrica este franceză, germană, etc. De fapt ne referim, prescurtat, la originea capitalului inițial, ne referim la originea companiei, compania-mamă este din Germania etc.

După implantarea în economia națională, folosind forță de muncă națională, în marte parte materie primă din România, putem să spunem – pe ce criterii? că o  companie nu este autohtonă? Adică este românească sau nu?

Românizarea din vremurile de tristă amintire

Românizarea capitalului (o strategie aruncată la gunoi, ce a aparținut dictaturii legionar-antonesciene, ca măsură de combatere a prezenței evreilor în economia națională) s-a încercat a fi obținută prin modificarea structurii acționariatului companiilor din Regatul România. Cu forța, cu japca. De fapt a fost un jaf  la adresa comunității evreiești din România, în perioada interbelică. Nu a rezolvat  nimic, din păcate a determinat tragedii. Crearea unui capital autohton printr-un fel de naționalizare privată, ca atunci, nu a dat rezultate. Lăsând deoparte nemernicia abordării din acele timpuri, cum ar crede că cineva că este posibil ca dacă îi pui în brațe cuiva, o fabrică (deși niciodată nu a creat plusvaloare ca antreprenor privat) va reuși să țină vie acea fabrică? O va face praf.

Hai să definim și să punem în practică

Revin la românismul producției agroalimentare. Dacă am crea o definiție pentru identificarea produsului agroalimentar „românesc”, am ajunge la nebunie.

Luați un borcan cu zacuscă. Trebuie ca ambalajul să fie produs în România, la o fabrică din România, al cărui capital să fie deținut de cetățeni români, administratorii să fie cetățeni români. Nisipul folosit la crearea borcanului să provină din România? Etichetele – hârtia, cernelurile, concepția grafică, tipografia, cum anume trebuie definite ca fiind „românești”?

Apoi trecem la conținut. La producerea lui. Fabrica trebuie să fie realizată din instalații produse în România, de companii care s-au ocupat de construcții-montaj, cu mână de lucru exclusiv din România? Legumele, fructele, etc. să fie doar din România, să nu fie din alte producții europene, etc.?

Și tot așa, umpleți un coș de cumpărături (troller) la orice supermarket, luați fiecare produs la mână și încercați să creați o listă/grilă care să facă să fie definit drept „produs românesc”, cu alte cuvinte să i se dea o identitate etnică.

Toată lumea produce cașcaval Dalia

Rețeta, cum îi dăm identitate românească? Dar avem un registru sl proprietății industriale al domeniului agroalimentar din România?

Nu, a fost dat la liber în 1998, ca fiecare să își creeze propriul standard de fabrică. Statul român prin M.A.D.R. a dat voie oricărei fabrici să aibă standarde proprii.

Lăsarea la liber a proprietății industriale agroalimentare înseamnă că azi, o listă lungă de produse agroalimentare să conțină produse realizate și de FrieslandCampina, și de Olympus, și de Lactalis, și de Danone. Și de fabrici create de antreprenori români.

Vorbim deci de produse în România, pe baza unor standarde create de industria din România, încetățenite în consumul alimentar național, cu forță de muncă din România, materii prime din România.

Produs în România. Este o realitate de care trebuie să ținem seama. Și există legislație, și poți verifica, doar pin simplul fapt că unitatea de producție este validată de ANSVSA cu ștampila ovală RO.  

Nu se poate etniciza caracterul unui produs agroalimentar. Sau altfel spus nu se poate româniza un produs agroalimentar. Ca după aceea să fie create politici naționale de discriminare pozitivă, ba prin intervenția în lanțul alimentar cu politica de prețuri, ba punându-i funde, etc.

Nu funcționează decât până la următoarea remaniere, schimbare de guvern, darmite câțiva ani. Și dacă am putea, așa, cu o gîndire magică să definim produsul etnic romînesc, câți consumatori ar fi gata să renunțe la orice altceva ca să cumpere și să consume DOAR produs agroalimentar „românesc”? 

Soluții

• Scheme de calitate de marketing public, fie europene (IGP, DOP, STG. produs montan, produs certificat ecologic), fie naționale (Rețetă consacrată, produs tradițional)
• Scheme de calitate care să permită bonificarea unor aspecte ale calității alimentelor (ce mănâncă vita, unde a crescut, dacă este rasă autohtonă, etc.)
• Educația consumatorului în ce privește etichetarea „produs în România”
• Sisteme de certificare private protejate prin marcă colectivă, marcă de certificare
• Coaliții de consumatori – azi informale – care să creeze cooperative de consum de produse pe care le consideră românești
• Susținerea cu capital de risc, din buget național, a testării de filiere de producție și vânzare, alternative canalelor clasice, ținute în frâu de retail