…Sau a tocanei? Tocanul este o fiertură de legume cu carne de oaie, preparat culinar specific oieritului. La vreme de transhumanță sau de rememorare culturală, tocanul apare și dispare, ca simbol al unei subculturi carpatice. Ce gânduri mi-a instigat un amic, despe tocan? I-am dat numele de „Transcendența tocanului”. Dacă este o beție de cuvinte, să judecați.

Tocanul de-andărătelea se citește patrimoniu. Poate UNESCO? Să lăsăm supermarketului ce este al supermarketului (care adesea ne este util și plăcut și nouă), să fim însă conștienți că nimeni nu ne obligă să nu păstrăm ceea ce ne face diferiți.

România este, ca orice altă țară, combinația a mii și mii de Românii. Trăim într-o lume care, de la origine este definită cultural de schimburi, de piață. Schimburi în natură transpuse la vremea lor în schimburi de mărfuri contra bani.

Ce face diferit fiecare parte a acestei țări oriunde ne-am afla? Natura? Da, natura, pentru că în orice colț al României ne-am afla, totul este diferit (chiar dacă cei pricepuți în științele naturii ne-ar propune clasamente, care să ne organizeze cunoașterea!).

Adesea cei care trăiesc de generații în anumite locuri, în geografiile locale, nu văd nimic desosebit. Nu văd că văile, dealurile, munții, apele sunt diferite. Dacă ar deschide cartea naturii, mai largi, a României sau a regiunii, ori a Europei, ar observa specificitatea colțului de rai în care trăiesc.

Mediul în care trăim este atât de diferit. Asta face ca, deși ocupațiile să fi fost tradiționale, dar comune în vremurile arhaice ale pre-industrializării și apoi industralizării, să fie specifice locului. Unii lucrau lâna, alții cânepa, unii lucrau lemnu, alții creșteau animale, toate astea fiind meșteșuguri, ocupații, care generau produse și servicii diferite.

Natura locului a determinat ca oamenii să fie întreprinzători și să producă anumite lucruri și bunuri. Ceea ce a fost diferit odată, a rămas fundamental diferit și azi. Oieritul și-a restrâns amploarea, din multe motive, nu le enumerăm. Dar stă la baza unei culturi specifice, aparte. Oile, de o rasă anume. Locurile de pășunat, aparte și deosebite.

Transhumanța rămâne încă neînțeleasă în profunzimea ei, de lume largă, în ce privește istoricul, oamenii, resorturile economice și sociale. Și mai ales de ce s-a restrâns și a devenit o practică la limita legalității, precară. O mâncare tradițională, tocanul sau sloiul, care transcende din generație, în generație, până azi, este de fapt unul din cele mai puternice simboluri (și nu numai în zona Carpaților, a Subcarpaților) ale unei culturi ancestrale.

Într-o farfurie de tocan găsim rețeta, oaia, ingredientele, obiceiul, transhumanța, natura locului, comunitatea rurală, îndârjirea, gustul și satisfacția trudei. Toate sunt combinate în acel creuzet modest care este oala în care se fierb toate cele, pentru a se obține un fel de mâncare emblematic. Festivismul este cel care poate distruge prin superficialitatea restrângerii la un cazan cu mâncare, înțelesurile și profunzimea. Din contră, tocanul, ca exemplu simbolic, poate fi doar pretextul ca, într-o reuniune cu adevărat reprezentativă pentru o comunitate rurală (sau mai multe) să se povestească despre ce face diferită aria locală. Nu doar UN singur fel de mâncare.

Povestea oilor și a păstorilor care au dat renume ariei locale – întâmplări, imagini, rememorări.

Povestea brânzei prin toate reprezentările sale, de la cei mai vechi – cărți, rețete, instrumente, vase, stâne și vizite la stâne.

Povestea laptelui, atât de diferit deși același, datorită raselor de oi, pășunilor cu amestecuri atât de diverse de plante suculente.

Povestea locului – natura fără de care oamenii, oile, brânza, nu ar fi existat – silvo-pastoralul, dealuri, văi, munți, poteci ale transhumanței.

Comunitățile locale și meșteșugurile adiacente. Localizarea, definirea a ceea ne face diferiți este ceea ce poate da valoare produselor locale, culturii locale. Nu uniformitatea, aceeași poveste oriunde te-ai duce în România.

Tradiția este modernitate, este generatoare de valoare.

O mai bună ilustrare decât raftul cu produse agro-alimentare dintr-un supermarket, nu există. Pe acel raft, competiția pentru buzunarul cumpărătorului este pe bază de preț. Produsele din aceeași categorie se bat între ele pentru a fi cât mai diferite și sofisticate în conținut, prin ingrediente, dar îndepărtându-se foarte mult de esență.

O pâine la raft nu mai este doar făină, drojdie sau maia, sare, apă. Nu mai este pâine. Ca atare, spre deosebire de supermarket, alimentele preparate tradițional au o poveste.

Alimentele industriale nu ne spun nimic despre ce le-a născut, natura, oamenii, meseriile, tradiția.

Pe de altă parte, Cineva prepară tocanul pentru că. Pâinea este făcută de. Pășunea este frumoasă și bogată deoarece. Locul face diferența. Și diferența dă valoarea a ceea ce suntem.

Nu-i așa?