Ca să fie clar, de la început. În anumite condiții, legislația europeană privind etichetarea obligă la indicarea originii. Este obligatorie indicarea originii produsului prin „Produs în România”. Mai mult, produsele alimentare poartă un indicator care prin indicativul RO arată dacă alimentul a fost produs în România.

Așadar, să pornim cu o reflecție. Care este diferența dintre „produs românesc” și „produs în România”? Cât de des și ce produse alegeți, căutând „produs în România”?

În cursul anului 2020 s-a discutat destul de mult, în perioadele de restricții de circulație, când cu afectarea circuitelor alimentare, despre consumul de produse locale, din vecinătate, despre „produs românesc”, „produs local”. Ce înseamnă „produs românesc”, „produs în România”?

Putem pune și ceva context în jurul subiectului. Anul trecut a avut loc și o dezbatere politică în parlament, despre „produs românesc”. Și despre faptul că Uniunea Europeană nu ne-ar lăsa să punem pe etichetele produselor alimentare mențiunea „produs românesc”. Grăbiți cum suntem mulți dintre noi, nu am pătruns în amănuntele dezbaterii. Relatări (unele tendențioase și în necunoștință de cauză), în presa anului 2020, mai jos

Cum am arătat la început, este un fake new. Lupta de idei și de forțe privind adjectivarea „produs românesc” are la bază cel puțin perspective.

Primo, gândirea magică conform căreia consumatorii ar putea fi mai atrași de produsele alimentare și achiziționarea lor, dacă ar ști că produsul este „românesc”.

O chestiune extrem de complexă – cum alege consumatorul alimentele – este redusă la o bătălie pentru o mențiune pe etichetă. Dacă originea produsului ar fi etichetată explicit „produs românesc” s-ar vinde mai mult in respectivul produs. Și bineînțeles asumarea identității ca „produs românesc” ar face diferența și ar câștiga teren, în coșul consumatorului, față de produsele de alte origini. Este posibil și probabil ca adjectivarea „românesc” să crească vânzările, cât de cât, dar cum nu sunt studii publice care să arate asta, hai să fim ponderați. Informarea consumatorului prin etichetă, care oricum conține foarte multe tipuri de informații, deja este o mare provocare.

Pe de altă parte, conceptul de „produs românesc” ce înseamnă? Că animalele sunt rasă autohtonă? Că antreprenorii sunt cetățeni români? Rețeta este românească, adică cum? Lucrătorii sunt din România? Linia tehnologică este produsă în România?

O altă perspectivă este aceea că interdicția, care nu este interdicție, cum am spus la început, este încă o dovadă că UE ne subjugă și ne scade rangul. Nimic mai fals!

Ce aflăm cercetând mai cu atenție chestiunea? Legislația europeană și națională privind etichetarea, face posibil ca pe etichetă să apară „produs în România”, dar nu „produs românesc” (cum am spus așa ceva nu există, decât și doar la nivel colocvial).

Mergeți la piață și veți găsi pe etichetele multor produse înscris „produs în România”. Zeci și zeci, Da, la raft.

În conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 1169/2011, regula generală este „Indicarea țării de origine sau a locului de proveniență este obligatorie în cazul în care neindicarea acestui lucru ar putea induce în eroare consumatorul în ceea ce privește adevărata țară de origine sau locul de proveniență a produselor alimentare, în special în cazul în care informațiile care însoțesc alimentul sau eticheta în ansamblu ar implica, în caz contrar, că alimentul are o altă țară de origine sau loc de proveniență”.

Dar la raft am observat și că mențiunea „produs în România” este inserată pe eticheta produsului alimentar, fabricat de oricine, în România. Fie că este vorba de întreprinzători autohtoni ori cei internaționali. Ați înțeles, nu? că este normal într-o piață intracomunitară, deschisă, ca și companiile ce sunt brațul economic al multinaționalelor europene din retail și industria alimentară, ce produc local, să înscrie pe etichetă „produs în România”.

Se poate verifica și altfel țara de origine a produsului. Expresia, mențiunea „produs în România” explicit imprimată pe etichetă, nu face decât să transcrie literal un simbol, pe care îl vedeți pe toate produsele, indicatorul de țară RO înscris într-un oval.

Ceea ce semnifică că unitatea de producție este în România. Este simbolul legal că acea unitate de producție este din România (și poate vinde în Europa). Așadar avem deja, tehnic, elementele care permit identificarea locului de origine.

Desigur este justificat patriotismul alimentar, dacă putem să îl numim așa. Da, este adevărat că decizia de cumpărare poate fi influențată și de locul de origine, deși nu știm cât și cum.

Pentru producător, mențiunea „produs în România” poate fi un factor de diferențiere de marketing. Decizia de cumpărare nu se bazează exclusiv pe indicarea locului de producție.

Cadrul legal creat de Uniunea Europeană și aplicat de România, tratează o chestiune tehnică, nu problema afinității culturale sau cea privind patrimoniul alimentar. Aceasta este și poate fi rezolvată prin certificarea prin schemele de calitate europene (IGP, DOP, STG), prin „produs tradițional”, prin „produs montan”, prin asocierea pentru mărci colective, mărci de certificare, etc. 

Problema reală este transformarea politicii publice în domeniu, a ceea ce aș numi „marketingul  identității hranei prin politici publice”, în instrument electoral, de autovalorizare și autovalidare instituțională. Respectiv, după ce  s-a pus pe etichetă „produs în România” (ori celelalte certificări, atestări ale identității hranei), gata? Nu mai facem nimic să convingem consumatorul? Nu mai întreprinde autoritatea vreun studiu să afle dacă a făcut bine ce a făcut?

Producătorul poate și trebuie să investească în marketing ca să scoată în evidență „produs în România”, nu doar la nivel de informație pe etichetă. Lupta în Parlament nu produce cumpărători, nu ține loc de marketing. Producătorul trebuie să afirme produsul în spațiul/mediul de marketing, acolo unde este cumpărătorul și să afirme produsul față de cele internaționale. Spațiul de marketing este format de presă, evenimente de promovare/târguri, social media, povești „reale”. Toate cer consecvență și persistență. Iar dacă nu este forță suficientă la nivel de producător, trebuie coagulată o forță de marketing colectivă. Dacă se poate, să nu depindă de resurse publice. Ci de resurse private.