După cum veți vedea în imaginea care ilustrează o parte din imensa polemică culinară, dacă Viscri 32 a putut tăgui pe Tudor Maxim în Facebook, înseamnă că se cunoașteau. Deci, cu această întâmplare constatăm că aproape nimic nu este  nou sub soare. Mă rog, este o exagerare. Dar unele chestiuni/greșeli se repetă, în alte perioade, alte locuri, cu alte generații, pare că nimic nu se transmite mai departe. Este vorba despre comunicare, marketing, promovare și USP. Sau de slăbiciuni în comunicare, marketing, promovare, USP.

Recent, un consumator (cu renume de altfel,  în industria divertismentului) a fost nemulțumit de felul cum și cu ce a fost tratat la Viscri 32White House & Blue Barn. Despre Viscri 32 aflați mai multe aici https://viscri32.com/. Despre nemulțumirea sa și contrareplica restauratorului, în imagine inserată.

Niciuna din părți nu poate fi iertată. Recenzentul, ca persoană cunoscută, putea să își exprime nemulțumirile direct celor doi antreprenori – pentru simplul fapt că, deși face pe modestul și anonimul, nu este un anonim, doar Google Search să folosești. Adică un pic de tact pentru antreprenorii de la Viscri 32, merita investit – poate afla ce și cum, de ce funcționează cum funcționează, poate se împrieteneau. De pe urma activității reflectate de Internet, bănuiesc însă că modelele economice și culturale pe care le promovează recenzentul sunt mai degrabă în categoria divertismentului de masă, de foarte largă masă. Pur și simplu nu orice experiență culinară este pentru oricine.

Nici echipa de la Viscri 32, deși putem bănui și înțelege și accepta, nu a reușit să își țină frustrarea în frâu, în sensul că a răspuns recenzentului în public. Și ei puteau să îl sune pe recenzent, să se explice etc. Viscri 32 a muncit imens la ceea ce oferă compound-ul cultural, a investit enorm, luptă contra curentului care cumpără restaurație industrială și probabil că suferă și de pe urma pandemiei.

Singurul subiect în jurul căruia s-a discutat intens cu săgeți din două tabere (cei de partea clientului, cei de parte restauratorului) a fost exact ceea ce nu era important, în poveste, după părerea mea și anume relația dintre consumator și restaurator, via recenzie. Cine trebuia sau nu trebuia să răspundă sau nu sau cum să răspundă. Recenziile sunt o problemă spinoasă, pro și contra. Să absolutizezi că are clientul întotdeauna dreptate, deja este o chestie care nu se mai poartă, nu mai este acceptabilă. Și pentru faptul că lumea s-a schimbat, că mai există și clienți hateri, că mai sunt recenzenți care cu intenție denigrează public, etc. Sau pur și simplu sunt consumatori care nu au înțeles conceptul. Ce consider eu că pot reclama clienții? Mai jos, la seria de punctele de vedere publicate în Facebook.

Chestia cu așa-zisul shaming în sensul că a fost indicat profilul din Facebook al recenzentului nu ține pentru că dacă numele său este public la recenzia din Google My Business, aceeași persoană este publică prin proprie voință și vizibilă și în Facebook (își putea menține la minim vizibililitatea și accesibilitatea profilului în Facebook, adică nici să nu admită comentarii de la terți). Pe de altă parte chiar recenzentul s-a răzbunat și el aducând disputa în recenzia Google. Uimitor este că părțile implicate erau într-o relație de liking, până la situația cu pricina. Pentru că, dacă tăguiești, înseamnă că te cunoști cu celălalt. Da, este adevărat că disputa a fost adusă din Google în Facebook, mai la vedere și invers, de ambele părți. Că s-au luat la harță public, asta da, este o chestiune de discutat. În locul celor de la Viscri 32 nu aș fi răspuns recenzentului, public, zic asta în baza experienței mele. Studiu de caz. Ci aș fi căutat altă cale de a face înțeles conceptul de la Viscri 32.

Ceea ce era de discutat, în dezbatarea publică, erau cele trei plângeri exprimate de recenzent, și anume prepararea comenzii a durat mult (deci își doreau să dureze mai puțin), porțiile au fost mici (deci vroiau porții mai mari, dar în situația dată au cerut porții individuale pe care le-au împărțit la 4?), au costat prea mult (adică nu este ieftin).

Deci ce își dorea recenzentul? Repede-foarte repede, mult și ieftin. Fiind nemulțumit că standardul nu îi este respectat, s-a plâns pe Internet la recenzii și a acordat o stea. Doar că Viscri 32 White House & Blue Barn este un caz special, cu caracteristici speciale. Iar recenzentul este o persoană vizibilă, nu un reviewer Michelin, Gault & Millau ori Restocracy.

Iată punctele mele de vedere, evident subiective și interesate, despre această interesantă poveste, le reproduc așa cum le-am publicat în Facebook.

1/4 Salutare, cu invidie (și cu regret că nu a fost citit cum trebuie review-ul): slow service (așa și trebuie, este o experiență slow food & Slow Food), very small portions (este esență nu îmbuibare, nu fast food, când se gătește cu resurse locale), very expensive (mâncarea bună gătită pe îndelete cu resurse locale, costă). Viscri 32 – White Barn and Blue House

2/4 Cred că se uită esențialul, nu a fost discutat aici absolut deloc – contractul dintre client și consumator, ca să reducem la esențial – este foarte cert doar în ce privește respectarea HAACP – pentru că asta poți reclama și mai este cert în ce privește meniul. Toate celelalte sunt ficțiuni din mintea unora sau altora, ca să fiu ponderat. Și anume – să luăm viteza de servire. Există vreun angajament de servire express/rapidă la niciun restaurant, cu excepția fast-food și nici acolo nu se respectă. De câte ori ați fost la Mc Donald’s au servit în maximum 2 minute? Deci reviewer-ii pot aprecia pe baza așteptărilor lor că durează mult, dar întrebarea este, față de ce? Care este benchmark-ul? Aa este benchmark-ul personal? Atunci exprimarea corectă ar fi trebuit să fie “Extremely slow service for my expectations. În cazul particular luat în discuție, se poate aprecia că voi nu livrați unor promotori/consumatori de turism de masă. Ei și ele nu fac parte din audiența voastră, ba chiar un 1 de la astfel de consumatori bazat pe viteză scăzută, porții mici și cost, este un review de 5. Viscri 32 – White Barn and Blue House

3/4 Aș mai puncta pe un subiect din review. Și anume porțiile mici. Cum am scris mai înainte – meniul este referința. Porțiile sunt mai mici decât cele indicate în meniu? Adică nu este respectat meniul? Cred că este vorba de porțiile mici față de așteptările clientuliui sau clienților. Porțiile sunt atât de mari pe cât sunt, declarate în meniu și basta. Adică un client se poate supăra pe sine că are așteptări nemăsurate, dar atât timp cât în meniu se specifică clar greutate, preț, etc. de ce să reproșezi restauratorului că nu respectă ce? Faptul că cineva vrea să primească multă mâncare, la o masă, într-o comunitate Slow Food, nu înseamnă și că are dreptate. Mâncarea preparată cu resurse locală, este o experiență culinară. Putem da zeci de exemple de bistrouri de fine-dining din România, unde porțiile sunt mici. Bun și ce? Poți fi nemulțumit/nemulțumită dar nu înseamnă că ai de ce. Dacă 80% din ceilalți restauratori umplu farfuria asta nu înseamnă că așa și trebuie, toți resturatorii să facă la fel. Viscri 32 – White Barn and Blue House este cee ce este nu un loc umpli burta? Este o experiență culturală la Viscri, nu dejun pentru body-builders.

4/4 A lua masa la un bistrou nu este a merge cu liftul. Este un clash of food cultures și paradigma este alta. Costă prea mult spune consumatorul? În comparație cu ce? Cu un burger fast-food? Ca să dau un exemplu – nu poți compara un Logan cu un BMW. Oamenii sunt obișnuiți să spună că una este mai ieftină decât celalaltă. Păi sunt incomparabile, fundamental. De fapt ce vor să spună oamenii este că au bugetul mic și nu își permit să cumpere un BMW. Și revenind la Viscri 32 – White Barn and Blue House, pot costa felurile de mâncare mai mult pentru că ingredientele sunt de la comunitatea locală. Pentru că nu-i așa, nu ne-am lăudat mulți că vrem să plătim și să consumăm resurse locale? Aaa, dar când este vorba să le plătim, ne dăm seama că nu ne permitem. Cum să încerci o experiență culinară locală, în România rurală și să te aștepți să fie ieftin? Păi ce, este fast food cu no name-uri din retailul ăla mare?