“Produsul românesc” semnifică o aspirație nivelatoare, reducționistă. Plecăm de la premisa că avem de-a face cu ceea ce se numește în argumentare, “heringul roșu”.  În acest caz “produsul românesc” este “heringul roșu”. Și a devenit un agrument policianist dezvoltat dintr-o legiferare românească, contextualizată, creată cu multe probleme, neținând cont de tratatele europene.

Obsesia cvasi-națională, recentă, privind “produsul românesc” pare că vrea să schimbe “legea gravitației” (piața intracomunitară are aceleași reguli, pentru toți, de oriunde din Europa). Cum? Printr-o lege adoptată de Parlamentul României, pentru piața națională, ca și cum suntem în anul 2007. Să “scuipi în contra vântului” este o abordare greșită, nu oferă soluții.

În plus, tot acest drive, această nebunie, are o bază cât de cât reală, rațională? Până acum nimeni nu a făcut dovada că o luptă cu morile de vânt (a se citi, cu autoritățile din celelalte state membre) are vreo bază în vreo cercetare, date, informații, analize, se proclamă o nevoie, aceea de a pune pe o etichetă “produs românesc”. Este ultima soluție, consumatorul român este disperat și jinduiește pentru “produs românesc”?

Dacă nu v-am enervat destul ci v-am provocat la reflecție, să continuăm.

Situația?

Vrem să ne luptăm cu “morile de vânt”, vrem să arătăm că suntem oprimați sau vrem să găsim soluții? Acesta este un punct de vedere pentru cei care caută soluții. Eu vă propun la finalul articolului, multe soluții, dintr-o altă perspectivă. La interesția nevoilor naționale cu cele cerințele europene.

Pâinea “produs românesc”!

Ce înseamnă în practică? Voi desface conceptul de “produsul românesc” să vedem cât de fezabil. Hai să luăm un exemplu. Pâinea. Ce înseamnă ca o pâine să fie produs “românesc”? Este vorba de ingrediente? Făină, apă, sare, drojdie? Probabil că da.

Făina, românească?

În acest caz, făina trebuie să fie din România. Dar ce înseamnă asta? Grâul este din sămânță din cercetarea națională? Este deci un grâu hibrid “românesc”? Care cercetare, care a produs hibrizi în ultimii 30 de ani sau mai demult? Făina unde este obținută, la o moară din România din grâu cum am precizat anterior sau grâu din cercetarea românească trimis la o moară din afară. Iar moara este o facilitate de producție deținută de o companie privată românescă, cu acționari români (adică cetățeni români, dar naturalizați sau de câte generații sunt cetățeni români)?

Cu făina, ca să spunem/punem pe etichetă că este “românească”, avem foarte multe întrebări, tot atâtea condiții. La acest subiect, consumatorii se pot întreba, dacă aceasta este o politică publică națională, cine anume certifică consumatorului că criteriul “făină” nu este fraudat? Construim o birocrație publică sau privată care să verifice făina dacă este “românească”?

Drojdia, românească?

Păi avem o situație anecdotică recentă. Lupta pentru drodjie – din timpul crizei sau stării de urgență, dacă așa vreți să îi spunem. Consumatorii pot greși, ca mine, uitându-se la raft, dar drojdia este produsă de o fabrică din România, o investiție turcească. Este drojdia românescă? Nu mai mă lansez în speculațiile de mai sus, privind făina, le puteți aplica la acest subiect, cu observații. Compania să fie deținută de români, unde este amplasată facilitatea de producție, forța de muncă este românească, adică din cetățeni români, în ce proporție. Cum definim drojdia că este românească? Hai o definiție verificabilă, se poate?

Apa și sarea, românești?

Mai avem apa și sarea, nu mai punem în discuție celelalte ingrediente dintr-o pâine, nu simplă, ci din cea complexă, cu tot felul de vitamine, secară, semințe. Stați așa, dar dacă este ambalată, cine a produs ambalajul, unde, din ce materie primă?

Dar rețeta, românească?

După ce ne-am pierdut în meandrele concretului, cu identificarea, certificarea materiilor prime care să confere unei pâini adjectivul de “românească”, trecem acum și la rețetă. Bun. Să zicem că am depășit obstacolul – am definit ingredientele, avem norme de identificare.

Ce facem cu rețeta? Dacă ingredientele sunt definite, rețeta de pâine este o rețetă românească? Ce ne facem, a cui este rețeta de făcut pâine? A nimănui, este o rețetă universală. Iar daca este proprietatea privată, a fost creată de o companie și este a ei, nu este rețetă “românească”.

Dar celelalte?

Care celelalte? Păi dacă fabrica de pâine este a unui francez, mai putem să spunem că este pâine românească? Sau dacă niște senegalezi lucrează în brutărie, cât de românească este pâinea?

Poate vi s-a părut absurd, enervant, pedant și arogant ce v-am expus până aici. Dar atunci când punem un concept în piața publică, cei care gândesc și muncesc trebuie să îl desfacă în toate dezvoltările sale, dacă este vorba de o politică publică. Politicienii au menirea lor, dar o menire are și opinia publică să discute și să vadă dacă politicienii se aruncă în direcția potrivită. Pentru că și ei au nevoie de noi.

Soluții?

Păi în primul rând să înlocuim “produs românesc” cu “produs în România”. Dacă schimbăm paradigma, aproape totul se schimbă și devine posibil. De ce ne batem pentru “produs românesc” și nu ne ocupăm de “produs în România”? Conceptul de “Produs românesc” ca reglementare și poziționare pe piață, este uneori dificil de pus în practică, mai ales din cauza globalizării. “Produs în România” este o sintagmă acceptată și rațională.

Să spunem lucrurilor pe nume

Adică. Dacă se dorește atestarea/certificarea unei sorginți locale a unui produs agro-alimentar, pentru că astfel, printr-o diferențiere ca producție și produs, transferată în marketing și etichetare, s-ar putea obține un avantaj comparativ cu produse agro-alimentare din piața intracomunitară, de ce nu actorii privați o pot spune direct.

Dacă ne dorim produse agro-alimentare care să vină cu un USP bazat ba filiera națională, avem deja instrumente.

Produsul tradițional

Pentru produsele agro-alimentare tradiționale, există schema de certificare “produs tradițional”. Este vorba de metode de producție, rețete, materii prime. Da, există legislație, da există birocrație. Da, din păcate este încă o piață nevalorificată. Dar este o piață cu reguli și jucători. Un produs tradițional este un produs românesc, nu franțuzesc.

Legislația pentru aceasta este aici https://www.madr.ro/industrie-alimentara/produse-traditionale-romanesti.html

Rețeta consacrată

Cu ceva ani în urmă, factori interesați din industria națională au lucrat împreună cu MADR și au elaborat niște standarde, de sorginte din industria socialistă (vechime de 30 de ani, la data creării sistemului, vreo 5 ani veneau din comnism). Asta pentru că după ce s-a renunțat, de dragul liberalizării, la standardele industriale socialiste, că erau constrângătoare, s-a uitat că de fapt erau proprietate intelectuală. Și așa, într-o piață liberă și multinaționalele pot face cașcaval Dalia, dacă este să ne uităm dntr-o altă perspectivă, îngustă, pentru că rețetele românești au primit liber la producție.

Bun, deci cu mintea de pe urmă, s-a repornit cu “rețetele consacrate”, ceea ce are sens. Sunt acele produse alimentare care, în vreme socialismului, nu se bucurau aproape de loc de tot felul de ingrediente artificiale. Dar, ca și la “produsul tradițional”, la acestea, marektingul și merchandisingul lasă de dorit. Puțini producători veți găsi la raft – nu pentru că răii de retaileri sunt de vină. Ci pentru că, probabil, după ce s-a pus schema la cale, energiile s-au consumat. Și mintea consumatorului este greu de schimbat de la Sana pur și simplu la “Sana Rețetă consacrată” (după ce a fost lăsată să zburde în categoriile standard). Probabil nici nu știați că există așa ceva. Cu adevărat gustul de altădată, creat nu imaginat, coană Chivo!

Legislația pentru aceasta este aici https://www.madr.ro/industrie-alimentara/retete-consacrate-romanesti.html

Schemele europene de calitate

Deci mai avem soluții, iată, IPG, DOP, STG. Indicație Geografică Protejată, Denumire de Origine Protejată, Specialitate Tradițională Garantată. Adică avem cum salamul de Sibiu IGP, scrumbia de Dunăre afumată IGP, brânza telemea de Sibiu IGP, brânza telemea de Ibănești DOP, magiunul de Topoloveni IGP.

Legislația europeană pentru aceasta este aici https://www.madr.ro/industrie-alimentara/sisteme-de-calitate-europene-si-indicatii-geografice/produse-agricole-si-alimentare/legislatia-domeniul-calitatii-prod-agricole-si-alimentare.html

Legislația națională pentru aceasta este aici https://www.madr.ro/industrie-alimentara/sisteme-de-calitate-europene-si-indicatii-geografice/produse-agricole-si-alimentare/legislatia-nationala-din-domeniul-calitatii-prod-agricole-si-alimentare.html

Specialitate Tradițională Garantată

Această certificare, face parte din pachetul de mai sus, și în opinia mea, prezervă metoda de producție, rețeta, și este cea mai bună soluție europeană, existentă, dar existentă și în legislația românească pentru a păstra o rețetă. Oricine poate produce un STG – dar rețeta și metoda de producție sunt unice.

Toate aceste produse au obținut certificare și poartă pe ambalaj un simbol distinct. Sistemul se numește schema de calitate, are la bază legislație europeană și națională, este creat pentru toată Europa, și deci este un joc clar, cu reguli clare, fără înșelătorii. Poate totuși se va schimba un pic reglementarea (este în revizuire), cum a propus mișcarea Slow Food ca să existe o legătură mai profundă cu cultura locală.

Legislația este cea de mai sus.

Produs montan

Asta este o clasificare, certificare nouă, în ascensiune. A fost pusă în practică începând cu anul 2018 și simbolul de produs montan poate fi imprimat pe eticheta unor produse realizate în animite condiții, în zone montane. Există o agenție specializată care este implicată în economia montană.

Legislația pentru aceasta este aici https://www.madr.ro/industrie-alimentara/sisteme-de-calitate-europene-si-indicatii-geografice/produse-agricole-si-alimentare/produs-montan.html

Produs în România

Până acum v-am trecut în revistă soluții existente care pot fi aplicate și care definesc un “produs românesc”. Dacă ați reușit să ajungeți aici și nu v-ați plictisit – iată și o propunere și mai simplă. Produs în România. Este o problemă de etichetare, de comunicare comercială. Sigur poate că nu are conotație localistă, sentimentală, presupusă, a “produsului românesc”. Doar că “produs în România” este ceva clar, pe când “produs românesc” poate fi vag și predispus la abuzuri.

Este permis “Produs în România”. Există prevederi simple despre etichetare. Despre informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare, în ceea ce privește normele de indicare a țării de origine sau a locului de proveniență a ingredientului primar al produselor alimentare există REGULAMENTUL DE PUNERE ÎN APLICARE (UE) 2018/775 AL COMISIEI din 28 mai 2018 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 26 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 al Parlamentului European și al Consiliului privind informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare, în ceea ce privește normele de indicare a țării de origine sau a locului de proveniență a ingredientului primar al produselor alimentare.

O sursă de expertiză (nu sunt afiliat) pe acest subiect este NSF International, specialiști în etichetare (nu numai), au birou în România. Aici https://www.nsfinternational.eu/ro/alimente/industrie-alimentara/

Legislația pentru etichetare este aici https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32018R0775

Morala

Să nu ne grăbim, ci să muncim și să folosim legislația curentă. De fapt în aceeași direcție se îndreaptă și responsabilii de la minister, și anume folosirea schemelor actuale de certificare dar și regelementarea unor noi. Bun, dar era să uit, de ce ne cramponăm de scheme de calitate, de certificare, publice? De ce operatorii din industria agro-alimentară nu crează mărci private de certificare. Am o bănuială, pentru că proclamarea prin lege, printr-un paragraf, a ce înseamnă produs românesc pare a fi cel mai ieftin mod, pe bani publici, de a încerca să te bagi în mintea, buzunarul, și stomacul românilor. Oare? Chiar suntem roboți?

NOTĂ DOCUMENTARĂ

La inițiativa senatorului PNL Ioan Cristina, a fost adoptat un proiect legislativ care include noi modificari ale legii 321/2009. Pe 27 martie 2020, aceasta lege amendata a fost promulgata de Presedintele Romaniei, devenind “Legea nr. 28/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare”. Textul a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 274 din 01 aprilie 2020, în vigoare de la 16 mai 2020.

Conform sursa INDACO, aplicația Lege [5] link https://bit.ly/3gv8Su8:

La articolul 2 alineatul (2), punctele 3, 6, 11, 12 și 18 se abrogă.

Astfel, conform celor de mai sus, se abrogă:

“Pct. 3. carne românească – carnea provenită de la animale crescute în fermele din România”

“Pct. 6. produs românesc – produs obținut pe teritoriul național din materii prime de bază provenite în proporție de 100% din fermele din România; produsul are la bază interesul acordat de producători comercianților în sensul asigurării siguranței și securității alimentare”

“Pct. 11. filiera produsului agroalimentar – sistem de relații funcționale care leagă producătorii, procesatorii, transportatorii, depozitarii, distribuitorii, comercianții și/sau bursele de mărfuri care tranzacționează același produs sau grup de produse, în vederea utilizării și/sau a consumului acestuia/acestora”

“Pct. 12. acord interprofesional – ansamblu de reguli elaborate în cadrul unei organizații interprofesionale și asumate în unanimitate de organizațiile profesionale membre, în scopul armonizării cererii și ofertei de produse, având ca obiectiv creșterea calității pe filiera de produs agroalimentar”

“Pct. 18. lanț scurt de aprovizionare – lanț de aprovizionare care implică un număr limitat de operatori economici angajați în activități de cooperare și de dezvoltare economică locală, precum și relații geografice și sociale strânse între producători, procesatori și consumatori”