Pe fluxul de știri al actualității, a mai apărut așadar încă una. Așa cum știți îmi place să pun faptele cap la cap. Puzzle-urile astea alimentare le construiesc de mai mulți ani. Știrea al cărei titlu l-am publicat mai sus este-oarecum-un final intermediar. A fost declanșată de un moment special, și anume de schimbarea guvernării – să trăiască transpartidismul! Noul ministru al agriculturii a decis în noiembrie 2019 trimiterea unui control la Casa de Comerț Unirea. Denumirea este prescurtată, schema organizațională este mai complicată, scuze pentru inexactitate, dar la final am niște considerații despre asta.

După război mulți viteji se arată și unul dintre ei sunt eu. Am criticat (poate prea sotto voce) în una-două din bulele mele, camere de ecou, expediția politică în teritoriul necunoscut al retailului. A fost cineva atât de naiv și dezinteresat încât să creadă că invenția dlui Petre Daea și a altora sub conducerea domniei sale, avea vreun viitor, măcar politic dacă nu economic?

Dar să dăm o raită prin această poveste, atât de populist atrăgătoare, cu o „Ileana Consânzeană” și un „Făt Frumos” care urmau să își unească forțele pentru o lungă și stabilă afacere cu produse neaoșe.

Suveranitate alimentară. Unul din principiile (fără să fie numit ca atare, sunt printre puținii care îl folosesc în România) despre care se discută uneori că ar trebui să stea la baza unei politici publice naționale de sprijin a industriei alimentare, este acela al suveranității alimentare. Dintr-o anumită perspectivă fel se pleacă de la constatarea că România are, grosso modo, potențial să producă mâncare pentru populația țării, și că dependența de importuri dar și faptul că globalizarea lanțurilor de retail s-a implantat aici sunt de fapt slăbiciuni care afectează libertatea și independența noastră privind ce producem și ce ne dăm de mâncare din țară.

Trebuie să menționez aici, că pe aceeași partitură, a suveranismului, este și mult vehiculata abordare cu 51% mărfuri alimentare românești la raft. Și ea a fost sortită eșecului. Conceptual, era și asta o idee moartă din start, atât timp cât ești stat membru al Uniunii Europene, semnatar al Tratatelor fundamentale care garantează cele patru libertăți (una fiind cea a liberei mișcări a mărfurilor). Tot ceea ce cere un stat membru ca excepție de la regulile comune, agreate de cei 28, ar trebui să se aplice și în celelalte 27 nemaivorbind că ar trebuie acceptate și de ceilalți. Politicienii sunt populiști, servesc subiecte, epuizează energii, înflăcărează audiențe, mimează don quijotism-ul, agită spiritele și sute de mii de români, care nu cunosc sau nu vor să accepte realitatea, se enervează, trollează și manifestă la tastatură. Pentru că ori vrem să fim ca Marea Britanie ori declanșăm o agitație politică, poate mai vor și alte state membre nu. să aibă 50% produse la raft? Dar unilateral, doar tu România, să creezi un mecanism special, fără celelalte state membre, o excepție de piată, care să favorizeze pe criteriul național, producția internă pentru consum intern?

Pe de altă parte, deși poate fi susținut un proiect corect făcut, de antreprenori români, este aproape imposibil, ca minister, ca guvern, să „distrugi”/”zdruncini” un mecanism de comerț și merchandisig atât de complex și rigid ca al multinaționalelor din retail, doar așa, decretând că se vrea mai mult loc la raft. Și din păcate trista realitate este că buzunarul consumatorului român cotizează cu miliarde de euro la actualul model de business al retailului. Iar din sociologie, se cuoaște că de la simpatie la achiziție, de la opinie la acțiune este o distanță enormă. Bun, să spunem că am fi adus cu forța 50% produse românești la raft. Ar fi cumpărat românii? Bagă cineva mâna în foc?

Că este legitim să vrei să dai acces la producția industriei alimentare, românești? Da, cu niște note de subsol – nu cred că cumpărătorii și-ar dori la grămadă orice fel de aliment românesc. De orice calitate. Na, că acum mi-a adus aminte că definiția alimentului românesc deja era o problemă și atunci.

Așadar dorința de a da românilor, în mod controlat hrană din industria alimentară națională, poate fi considerat un argument suveranist, dar trebuie observat că este doar unul din multiplele aspecte relevate de dorința producătorilor români din industria alimentară, de avea acces mai facil, la consumatori. Cu o virgulă aici, dar acești producători fac tot ce trebuie prin forțe proprii – rețele de-ale lor, cooperative, marketing, etc. Hăituiesc ei cumpărătorul român?

Problematica este mai complexă, pentru populiști soluția suveranistă pare a fi cea miraculoasă și adecvată: să se creeze un lanț comercial care să preia de la producătorii români mâncare procesată și să fie pusă la dispoziție românilor. Sau altfel spus, dacă Kaufland, Mega Image, Carrefour, Profi, etc. au propriile rețele de colectare, achiziție, distribuție și vânzare, în spațiile comerciale, hai să creem cu banii românilor, propria noastră jucărie de business, nu? Cam așa arăta, simplist descrisă, schema de gândire.

De prin 2018, conceptul ăsta, că guvernul României ar avea de gând să creeze o casă de comerț națională care să redea consumatorilor, produsul alimenta românesc bântuia mass media. Unirea. Da, o idee lansată în anul centenarului. Un proiect ambițios, mai degrabă nerealist. Puțini au fost ce care au sughițat. Am parcurs de-alungul timpului știrile despre acest proiect și am constatat  nimeni nu făcea decât să consemneze diversele etape, să reflecteze oportunist diverse evenimente, să tacă scriind nimic (tăieri de panglici) despre magazinele înființate atât timp cât PSD a guvernat. Ca să o spunem pe șleau. Toată presa care a reflectat, a scris doar informativ, de parcă ar fi numai presă de informare, dar în stilul copy & paste, și apoi, pe parcursul unui an, niciun fel de follow-up, analiză, ceva. Mă rog, nici eu nu am scris. Dar câinele de pază, câinele de pază?

Dar istoria ne spune mai multe. Și după cum știți ea ne și învață de bine, de rău.

Vă spune ceva sintagma centre de colectare? Poate nu. În timpul comunismului, deh!, eu am prins asta, la țară, la bunica, în Dobrogea. La cooperativă, se colectau, în natură, produse de la țărani, contra produse alimentare industriale, barter. Ca exemplu personal, bunica m-a trimis să duc niște ouă la coperativă și, dacă mi-aduc bine aminte, să iau la schimb niște zahăr. Exista și era organizată atunci, o economie de troc. Care făcea legătura  între oraș și sat. Un circuit în natură, așa, mai primitiv.

Să facem un salt mare către prezent

La un moment dat, prin 2016, M. m-a sunat să mă întrebe, să discutăm, despre cum mi se pare un concept de-al lui, și anume crearea unor centre de colectare – era prin februarie-martie 2016. Mi-a explicat că el, are avea nevoie de 5.000 de ouă lunar, și ar fi interesat, poate și alții, să existe în localitățile rurale, periurbane, centre de colectare de unde să poți comanda, programa-planifica, și prelua din oferta locală de legume-fructe. Un fel de mini en-gros-uri. Ideea mi s-a părut deșteaptă, deși greu de pus în practică. Dar ea răspundea unor preocupări precum cele menționate de câteva ori, anterior, și anume dificultatea accesului la piața la consumatori. Gândiți-vă că are putea să fie, de exemplu și un loc de unde, să cumperi, cu familia. Iar micii fermieri nu ar mai fi nevoiți să meargă la piață sau să vândă la intermediari. Centrele de colectare rurale ar putea fi deținute de ei, ca asociați – visez, nu? Sau ar putea fi, ca pe vremuri – mă refer la forma cooperatistă, nu la forța comunistă – cooperative de vânzare, etc.

Așa că am avut o discuție cu C., l-am pus în contact cu M., ne-am întâlnit și am desfăcut firul în patru. Cu ce am rămas? Cu ideea că nu este un concept nou, că este legitim și logic, și că germanii au așa ceva de jde ani, se numesc genossenschaft. Adică, un pic primitiv tradus, după părerea mea, întovărășiri comerciale, tovărășeilor!

Când guvernul României, prin intermediul presei, a ieșit la rampă în 2018 cu megalo-conceptul, nu m-am mirat, îl rumegasem, evident era o coincidență, și desigur nu era concept genial. Ce poți face că să ajuți producătorii din industria alimentară, mici, să ajungă la consumator, o rețea de colectare, nu? Dar trebuie să știți că guvernul a mai încercat și nu a reușit, cu centre de colectare lapte, ce ceva ani în urmă. Au pus la bătaie bani, finanțare națională, dar puține primării s-au băgat.

De atunci încoace, să revin la mega-conceptul guvernamental, m-am înfiorat că o așa bazaconie, așa cum am spus mai sus, care cere eforturi imense, coordonare și pricepere, ar putea fi pusă în practică. Azi când scriu aici dar și când am citit știrea despre ce a găsit controlul, mă scandalizez moderat gândindu-mă câți oameni au manifestat sindromul Ceaușescu în formă acută, și au achiesat, cum se spune, au pus umărul, zeci de funcționari publici, plus oameni importanți, să contribuie ca aberația să capete o formă.

Când controlul MADRa fost lansat de noua conducere, conform comunicatelor oficiale susținut și de 3 „autodenunțuri” morale.

Dacă greșesc, vă rog semnalați. Despre acestea am aflat că provin de la membri ai CA ai companiei respective, precum fostul secretar general adjunct al MADR din vreamea dlui Daea, domnii Coșea și Minea. Cei din urmă sunt persoane onorabile, cum bine ar spune britanicii, Rt. Hon (adică right honourable). Mi-am adus aminte că dl. Coșea, prin anii 1998-99, când semna articole în jurnalul Bursa, era un avocat pentru liberalism și capital național, și nu era singurul, și nici nu era incorect, și astăzi este valabil. Apoi, tot în toamna anului 2019, cred că am dat de un citat din dânsul, după demascarea problemelor, în care spunea că a contribuit la conceptualizare. Dar se distanța într-un fel, în sensul că proiectul a luat-o razna. Și aici, dacă arhiva mea neuronală, greșește, semnalați.

Dar, revin la perioada dinainte de preluarea mandatului MADR de o altă guvernare. Magazinul era proaspăt inaugurat cu puțin timp înainte de schimbarea garniturii politice. Văzând că nimeni nu mișcă un deget, nu critică, nu zice nimic în jurul conceptului – mă refer la publicațiile online serioase care scriu din surse nu pe surse, am vizitat de câteva ori magazinul de lângă UAIM, de la Arhitectură. Să mă documentez, cum de atâtea ori am făcut în ultimii 10-12 ani, pentru a vedea, observa cum anume zdrobește statul român, concurența, și anume retailul multinațional (prin practici de merchandising, etichetare, merceologie practică, etc.)

Ce probleme am identificat

Am căutat și am găsit dovezile….nepriceperii?….lipsei de educație?…ipocriziei?…incosecvenței?…incoerenței? Aplicați aceste etichete oricărei constatări de mai jos. Toată selecția de produse arăta un haos și o confuzie ilustrative pentru proiectele politice.

  • Selecția de produse era făcută pe categorii specifice, însă nu am regăsit tot efortul de politică publică, din ultimii ani, produsele mândrie pentru DGPIAC-MADR și opinia publică și anume, produsele certificate pe schema de calitate europeană – DOP, STG. Păi nu suferă patriotic opinia publică, partidele ori de câte ori mai bifăm o certificare europeană, nu tremură cămașa pe noi de emoție? Ba da, dar ne prefacem că facem.
  • Nu am găsit decât câteva produse tradiționale cu atestat, m-aș fi așteptat să fie plin. Păi nu batem toba de ani de zile, câte de multe produse am atestat? Și atunci când creezi un concept comercial cu capital de stat, produsele nu sunt acolo?
  • Legumele și fructele, spre deosebire de politica oficială (și amenzile date prin piețe în toamna lui 2019), nu indicau originea, producătorul. Păi una zicem și alta fumăm? Nu batem toba, prin MADR, de foarte mulți ani, cu regulamente pentru piețele urbane private, cu etichetări, cu semnalizare la tarabă? Și, când intri în magazinul Casei de Comerț, tomata nu are origine. Ce soi este? Cine a cultivat-o? Unde a fost crescută? Păi care este diferențiatorul față de tarabă și piața intra-retail?
  • Am mai identificat o indicare cel puțin artistică/originală a locului de captură a speciilor de pești congelați, într-un fel în care ANPC, dacă era un retail internațional, probabil „executa” la greu comerciantul. O grafică creativă care indica Delta Dunării, Marea Neagră, etc., autoadezive parcă, ce marcau vitrinele frigorifice. Ce să vezi, legislația europeană și cea națională, prevede ca pe ambalaj, nu pe vitrina frigorifică, să fie marcată/indicată zona de pescuit prin coduri FAO, nu din astea poetic-patriotice, din setul de fonturi ale Adobe Photoshop. Deci și la asta Casa de Comerț Unirea arăta…vă alegeți voi ce vreți din cele enumerate mai sus.

Ca mecanism de funcționare?

În ce privește originea produselor, am constatat că unele erau sub marcă proprie – deci producătorul a semnat un contract să producă și să vândă sub eticheta Casei, altele – poate mă înșel, era produse de companii/firme, membri ai Cooperativei care, bănuiesc, prin mecanismil juridic puteau intra în rețea dacă deveneau membri. Și te întrebi cu câtă bucurie au făcut-o? Iar despre mecanismul de funcționare, o știre de prin iarnă anunța că magazinul, faimosul magazin pe care presa convocată, l-a ilustrat copios, ca o victorie, urma să se închidă. Ce să vezi, producătorii relaționau, ca la retail, cu plata la calendele grecești, adică la 60 de zile. Părea un fel de consignație de stat. Și este corect, păi nu ne batem cu cărămida în piept cu privire la practicile comerciale neloiale din lanțul alimentar?

Ce am făcut, ca cetățean interesat?

M-am documentat, m-am revoltat și am căutat să scriu cuiva, așa că am trimis la contact pe site-ul Casei de Comerț Unirea (vă spun, are un nume greu și lung) dar am notificat și la DGPIAC, Direcția de Industrie Alimentară și Politici în Comerț, mai ales pentru aspectele legate de lipsa din selecția de produse a produselor de portofoliu ale ministerului. Într-un fel, nu am bârfit în bula mea, le-am scris, i-am notificat.

Dacă ați reușit să citiți până aici, și ați avut răbdare, am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa. Doar eu, pentru că cei care au avut coșmaruri și au născut proiectul, tac mâlc. Morala? Societatea să reacționeze, statul să nu se bage acolo unde nu îi fierbe oala. Și să stimulăm mediul privat să producă și să presteze de calitate, ca el să ajungă la inima și buzunarul consumatorului român.