Cu ceva timp în urmă, acum, să fie 2 sau 3 ani, Anca S. din Sfântu Gheorghe (da, din Delta Dunării, de pe brațul dunărean cu același nume), mi-a explicat despre un aspect de patrimoniu interesant. Sau două? Primo, ciorba numită storceag se prepară doar din pește din specia sturion (aș adăuga nisetru, morun). Asta este o condiție sine qua non, care evident pune o problemă – de unde sturion?, dar crează și oportunități, și validează abordarea de tip resonsabil. Sturion se poate obține de la crescătoria de la lacul antropic Horia (creat în anii ’70) din județul Tulcea. Este adevărat că interdicția de pescuire a sturionilor, restrânge, legal, oportunitățile multora de a face bani. Dar suntem, mai bine spus trăim într-o realitate tristă, resursa este puțină, nu este suficientă pentru toată lumea. Ca atare storceag-ul este preparat cu sturion sau, dacă nu, nu. Filosofic vorbind, nerespectarea rețetei schimbă situația. Orice ciorbă cu tot ce trebuie să fie folosit pentru un storceag, inclusiv sturionul, poate fi numită storceag. Dacă însă este folosit orice alt pește, ne pare rău, oameni buni, dar nu va fi nici pe de parte storceag. De fapt ăsta era argumentul secundo.  Sau cel privind sustenabilitatea? Pentru că da, reducem accesul consumatorilor la o bijuterie culinară locală, dar îî creștem și valoarea gastronommică, dar și valoarea pentru comunitate locală.

PS. Cu multă laxitate, foarte multă laxitate, multora, să le fie rușine, nu le pasă și folosesc alt pește pentru a prepara storceagul. Să fie, dar să îi spună pe nume, ciorbă de somn, etc. Luptați apărători ai moștenirii culinare, luptați.