Pentru un tango este nevoie de doi parteneri. De un pic de sentiment cinstit de apropiere sufletească. De o sală de dans. Și de spectatori.

Așa și cu produsul alimentar local. Este nevoie de un producător sau mai mulți, conștienți de obiectivul lor, de nestemata pe care o au la îndemână. Este nevoie de consumatori, la rândul conștienți de ceea ce își doresc. Sala de bal este contextul din care s-a născut produsul local, adică geografia, biodiversitatea, metoda de producție specifică.  Sinceritatea și încrederea sunt necesare pentru o bună relație între cei doi parteneri de tango, să nu se mintă cu privire la atributele de localizare atașate produselor. Iar spectatorii sunt ecoul, ei sunt cei care crează reputația.

De ce am avea nevoie de produs local?

O perspectivă antreprenorială este aceea că într-o economie avem cel puțin două posibilități. Să copiem sau să fim originali.

Producția de masă înseamnă să oferim produse precum ceilalți. De exemplu, producem ceva care se numește, să spunem, pâine. Care trebuie să fie mai ieftină decât a concurenței.  Pentru sortimentul pâine și alternativele sale, efortul de a spune oamenilor ce este pâinea este inutil. Este adevărat că și alți factori sunt importanți. Însă cel mai feroce aspect al șablonizării este acela că trebuie să te raportezi, într-un context indiferent la localizare culturală, doar la preț, prețul pieții. Este competiția productivității, a producției de serie, a volumelor. Cine oferă pâinea cea mai ieftină, rezistă?

Sau, este calea cealaltă, originalitatea prin produs local. Care înseamnă să oferim specificitate și diferențiere culturală. Un produs cu ADN cultural și cu un CNP. Să oferim acea pâine care are ceva anume – o poveste, o rețetă, o persoană mitologică, o tradiție. Este nevoie de un efort important de a susține această poziționare, însă este probabil că nimeni nu va putea să ocupe locul pe care a fost așezat produsul. Nota bene, produsul local poate fi considerat un produs cu indicație geografică.

Ce valoare aduce produsul local?

Un alt argument în favoarea produsului local este valoarea adăugată pe care o poate da contextualizarea.  Fiecare dintre noi se laudă cu produsele locale pe care le-a consumat în tot felul de destinații sau locuri. O cafenea anume cu o cafea aparte, un fel de mâncare consumat cine știe unde, niște beri artizanale locale. Publicăm în feed-ul de news imagini și selfie-uri cu produsele locale care ne-au delectat.

locl FAOFAO a teoretizat despre produsul local ca instrument de dezvoltare. Intuitiv se acționează în direcția asta atât în business cât și în comunități. Produsul local este parte a unui ciclu virtuos, de folos pentru comunitățile locale.  Aria în care există și din care s-a născut înseamnă un areal de resurse locale specifice. Chiar dacă suntem obișnuiți să simplificăm lumea în care trăim, fiecare bucată de lume este total distinctă de celelalte. Acea context specific a dat naștere unor produse locale, iar daca ne uităm la gastronomie, a dat naștere unor variații locale ale unor rețete. Produsul local poate fi un instrument de promovare pentru comunitatea locală. Piața este cea care va remunera efortul. Ceea ce va permite reluarea ciclului de producție.

Consumatorii câștigă cunoaștere având acces la diversitatea culturală, participă prin consum la păstrarea patrimoniului imaterial, banii rămân în economia locală, și se păstrează rețete și elemente naturale specifice. Astfel se manifestă o cerere pe care am numit-o preferința culturală.

Produsul local are un nume

Identificarea produsului local de către consumator se face prin marcă, formală sau informală. În România, conform observațiilor mele, cea mai dezvoltată marcă locală, cu referențial regional este cea pentru produsele secuiești. Gobe Termek.

gobe termek

Este o chestiune de marketing?

Produsul local este, dintr-un anumit punct de vedere, un USP. Este promisiunea de a îndeplini consumatorului uneori educat, alteori naiv, adeseori grăbit, dorința, aspirația de a găsi acel inefabil „de acasă”.  În această clasă, a produselor locale,  o diviziune este constituită de produsul realizat tradițional. O altă diviziune este produsul realizat artizanal. Iar o altă diviziune este produsul local din industria alimentară locală.  O declinare pentru reflecție.

Telemeaua de Sibiu, brânza de Năsal, gulaș

Puțini știu că acest USP a fost crescut, dezvoltat și consolidat doar de câteva decenii. Până în anii ’40, telemeaua de referință era telemeaua de Brăila. Telemeaua de Sibiu este un exemplu de produs ce poate fi folosit pentru un studiu de caz. Denumirea de telemea de Sibiu a devenit generică precum Xerox sau Adidas. Deși are valențe de indicație geografică, ba chiar protejată, producătorii de brânză telemea vor avea dificultăți în viitor să protejeze un eventual produs local cu această denumire. Drept telemea de Sibiu este vândută vrac și brânza telemea de la miile de oi din Delta Dunării, de la Pardina, pentru că oierii de acolo, demult, s-au oprit în deltă. Simplu spus, telemea de Sibiu ar trebui să provină de la oi care trăiesc și pasc în județul Sibiu. Iar producția artizanală sau industrială de produse din lapte de oaie, trebuie să aibă loc în întregime în județul Sibiu, pentru ca brânza să fie de Sibiu. Însă majorității consumatorilor, această puritate culturală, le este indiferentă. Deși țara este împânzită cu mii de magazine pe care scrie produse din Mărginimea Sibiului, clienții cumpără dacă produsul este bun. Așadar ar putea să îi spună și brânză de București, nu?

În 1992 am început să călătoresc în occident. Încă de atunci eram preocupat de produsele locale, așa ca și acum, după atâția ani. Căutam de fiecare dată să revin acasă, din călătoriile mele, cu ceva memorabil, produse locale. O “captură” remarcabilă au fost, în 1994, năstureii de cașcaval Babel, îmbrăcați în plastic roșu, ambalați în săculeț. De ei și acum își aduc aminte copii. Anii au trecut, precum multe alte călătorii și foarte repede am realizat, ca mulți alții, că de fapt nu mai aveam ce să aduc ca produs local din călătoriile mele. Aceleași dulciuri din România se găsesc și dincolo. În Occident, în mainstream, în retail, nu găsești decât mărci globale. O delegație de câteva zile, 2-3, nu îți oferă prea multe posibilități. La un moment dat, m-am resemnat și am anunțat familia.  Exemple de produse locale: Brânza de Năsal gestionată de Friesland Campina, a fost la un moment dat, pentru vreo 2 ani, scoasă din producție și comercializare. Sau untul LaDorna care a fost înlocuit de Lactalis, glorios, cu atât de cunoscutul unt marca President. Globalizarea restrânge semnificativ și major aria de manifestare a produselor locale.

În anii când lucram pentru DC Communication, am avut un traseu transilvănean de parcurs. Și îmi fixasem ca interes, ca la fiecare restaurant unde luam masa, să comand gulaș. Evident, nu am exagerat cu asta, însă m-am confruntat, uneori fără explicații, ba cu gulaș tocană, ba cu gulaș ciorbă, odată chiar cu o ciorbă de văcuță. Cel mai bun gulaș l-am mâncat în secuime, la Odorheiu Secuiesc – Szekely Udvarhely. Toată această experiență a fost pentru mine, nerelevantă, până la urmă. Da, am avut parte de diferite feluri de gulaș, se poate spune că erau locale. Dar m-am ales cu o altă nedumerire, ce este gulașul? O altă întrebare!

Dar nu ne înșală producătorii? Certificarea DOP, IGP

Ca produsul local să fie validat, este nevoie de un sistem. De validare. Acesta poate fi privat, mutual sau public.

Marca colectivă

Un sistem privat este acela al mărcii colective, pe care nimeni din România nu îl practică. Ține de domeniul proprietății intelectuale. În esență înseamnă că mai mulți operatori se reunesc într-o organizație, au un scop comun, realizarea, să spunem, a unui sortiment de pâine. Își fac un regulament, au un caiet de sarcini, și se obligă reciproc la controale. Promovează și comunică despre acest sistem, explică eticheta și dau încredere consumatorului că produsul este ceea ce pretinde că este. Francezii au instituit un sistem public, este adevărat, că a pornit de sus în jos, dar el poate ci copiat de entități private.

IGP, DOP, STG

Ați văzut pe diverse produse un simbol aparte. IGP. Ăsta arată că certificarea este asigurată de un sistem european, instituit de UE. Tratatul cu Canada, CETA, a fost blocat și de chestiunea DOP/IGP/STG, canadienii nu acceptau protecția produselor europene.

Care-i treaba? Un grup de producători realizează un produs local și cred că dacă îi protejează specificitatea, aduc valoare atât comunității cât și produsului. Au un caiet de sarcini pentru realizarea produsului, o arie geografică de referință, un proces de producție local, materii prime locale. Practic ei crează o arie virtuală înăuntrul căreia numai un grup de producători poate realiza produsul, dacă respectă regulile. Un terț care se numește organism de certificare, în România este CERTIND S.A., verifică toate elementele procesului. Sistemul de calitate al Uniunii Europene, este garanția pentru consumator că nu este înșelat. Grana Padano, Parmigiano Reggiano, șunca de Parma, salamul de Sibiu, scrumbia de Dunăre afumată, magiunul de Topoloveni, sunt produse locale.

Unele țări europene au ajuns deja puteri economice în piața produselor cu indicație geografică. Franța, Italia, Spania. Sau Italia, Spania, Franța.

IGP

Analiza de Tiberiu Cazacioc

dop

Analiza de Tiberiu Cazacioc

Încotro?

Dincolo de gândurile așternute ici și colo, ar fi bine să ne adunăm și să discutăm despre produsul local ca o completare normală, a ofertei de produse globale. Este încă loc de produs local în România, iar gastronomia și vinul oferă o plajă semnificativă de afirmare. Preferința culturală pentru produs local nu moare, nici nu se predă. Merge mai departe!